Sang Ru simți cum inima îi tresări violent în piept. Era prima oară când auzea aceste cuvinte rostite cu voce tare între ei – „I love you” – și acum Zhou Tingzhao le arunca înapoi ca pe o acuză, ca pe o armă.

Îl privi fix în întuneric, încercând să-i deslușească expresia. Lumina slabă care se strecura pe sub ușă îi contura doar conturul maxilarului încordat și linia buzelor strânse. Respirația lui era grea, neregulată, ca și cum fiecare cuvânt pe care îl scotea îl costa un efort imens.

— Mincinoaso, repetă el mai încet, dar cu aceeași intensitate. Tonul era amestecat – furie, durere, dorință, neîncredere. Totul la un loc.

Sang Ru simți un nod în gât. Nu era pregătită pentru asta. Nu era pregătită ca el să se deschidă atât de brusc, să lase să i se vadă rana. Întotdeauna fusese cel care se controla, cel care ținea distanța, cel care o lăsa pe ea să vină, să plece, să tachineze. Acum însă… acum era el cel care tremura.

Își ridică mâna și îi atinse obrazul. Era fierbinte. Prea fierbinte. Alcoolul, furia, dorința – toate se amestecaseră și îl ardeau din interior.

— Nu mint, spuse ea încet, dar ferm. Te iubesc, Zhou Tingzhao.

El scoase un sunet scurt, ca un râs amar, dar fără veselie.

— Atunci de ce… de ce îl suni pe el? De ce îl inviți la masa noastră? De ce spui că vrei să te culci cu altcineva?

Sang Ru simți cum i se strânge stomacul. Nu voia să-l rănească. Nu așa. Dar nici nu putea să se prefacă că nu simte frustrarea care o consuma de săptămâni bune.

— Pentru că tu mă ții la distanță, răspunse ea, vocea tremurându-i ușor. Mă săruți, mă atingi, mă faci să mă topesc… și apoi te oprești. Mereu te oprești. Și eu… eu nu mai suport să aștept.

Zhou Tingzhao închise ochii o clipă, respirația lui tremurând.

— Ai șaisprezece ani, murmură el, ca și cum își amintea asta mai mult pentru sine decât pentru ea. Eu… nu vreau să te rănesc. Nu vreau să fac ceva din care să regreți mai târziu.

Sang Ru simți cum i se umplu ochii de lacrimi – nu de tristețe, ci de frustrare pură.

— Nu sunt un copil, Zhou Tingzhao. Știu ce vreau. Știu cine vreau. Și știu că tu simți la fel. Doar că ți-e frică.

El deschise ochii brusc și o privi atât de intens încât Sang Ru simți cum aerul i se blochează în gât.

— Frică? repetă el, vocea lui devenind brusc mai joasă, mai periculoasă. Crezi că mi-e frică de tine?

Nu așteptă răspuns. Mâna lui îi prinse încheietura și o trase brusc spre el, lipind-o de pieptul lui. Sang Ru simți bătăile nebunești ale inimii lui prin cămașă – la fel de rapide ca ale ei.

— Mi-e frică să nu te pierd, spuse el, cuvintele ieșind ca un șuierat. Mi-e frică să nu te rănesc. Mi-e frică să nu te fac să regreți că ai ales un puști de șaptesprezece ani în loc de… cineva care te poate proteja cu adevărat.

Sang Ru rămase fără grai. Nu se așteptase la asta. Nu se așteptase ca el să admită atât de clar, atât de crud.

— Eu te protejez, murmură ea în cele din urmă, vocea tremurând. Te protejez de tine însuți. De prostiile astea cu vârsta, cu limitele, cu „nu acum”. Eu… eu am așteptat zece ani să te am din nou. Zece ani, Zhou Tingzhao.

El încremeni.

— Ce… ce ai spus?

Sang Ru ridică mâna și îi atinse obrazul, degetele tremurându-i ușor.

— Am spus că te iubesc. Și că te-am așteptat. Mult timp. Prea mult.

Zhou Tingzhao o privi ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară. Ochii lui – întunecați, umezi de alcool și emoție – se măriră ușor.

— Zece ani… repetă el mecanic.

Sang Ru dădu din cap, lacrimile începând să-i curgă pe obraji.

— Da. Zece ani. Și acum sunt aici. Și tu… tu încă te temi.

El scoase un sunet sugrumat – ceva între un geamăt și un râs disperat. Apoi, brusc, o trase în brațe și o strânse atât de tare încât Sang Ru abia mai respira.

— Nu mai vreau să mă tem, șopti el în părul ei. Nu mai vreau să te pierd.

Sang Ru își înfipse degetele în spatele lui, strângându-l la fel de tare.

— Atunci nu mă mai ține la distanță.

El se trase puțin înapoi, doar cât să-i poată vedea fața. Ochii lui erau roșii, umezi, dar hotărâți.

— Nu mai țin.

Și apoi o sărută – nu cu furie, nu cu disperare, ci cu o tandrețe sfâșietoare, ca și cum ar fi vrut să-i ceară iertare pentru toți anii pierduți.

Sang Ru răspunse sărutului cu aceeași intensitate, lacrimile ei amestecându-se cu ale lui. Mâinile lui îi cuprinseră fața, degetele mari ștergându-i lacrimile.

— Te iubesc, murmură el între săruturi. Te iubesc de zece ani. Și o să te iubesc încă zece. Și încă zece. Până când n-o să mai conteze vârsta, timpul, nimic.

Sang Ru râse printre lacrimi, un râs tremurat și fericit.

— Promiți?

El o sărută pe frunte, pe pleoape, pe nas, pe buze.

— Promit.

Și în întunericul acelei camere goale, cu muzica și râsetele din camera alăturată răsunând în fundal, cei doi se îmbrățișară ca și cum lumea întreagă ar fi dispărut.

Pentru prima oară, nu mai existau secrete, nu mai existau bariere.

Doar ei doi.

Și promisiunea unui viitor care, în sfârșit, începea să semene cu cel pe care îl visaseră amândoi.