Sang Ru simțea cum Zhou Tingzhao o ținea strâns de mână în timp ce se întorceau pe drumul inițial. Când ajunseră la intersecția unde se despărțiseră de ceilalți, îi văzură pe Lan Ting și restul venind din direcția opusă, împingând bicicletele.

Gestul intim părea poate nepotrivit în acel moment. Sang Ru îi dădu discret drumul la mână și păși înainte, întrebând:

— Ați recuperat-o?

— Da, mulțumită lui Yang Fan, care l-a ajuns din urmă.

Fața lui Zeng Anyu era încă roșie, iar cu entuziasm spuse:

— Yang Fan aleargă atât de repede! Hoțul s-a speriat așa de tare când a fost ajuns încât a abandonat repede bicicleta și a fugit!

Deși Yang Fan era sportiv, avea o personalitate oarecum timidă și introvertită. Imediat spuse modest:

— Nu chiar…

Văzând că erau toți prezenți, Sang Ru întrebă:

— Unde e Chenfei?

— Ne așteaptă la restaurantul de grătar.

— Atunci hai să ne întoarcem. Trebuie să fie deja nerăbdătoare.

Văzând că se întorceau cu mâinile goale, Lan Ting întrebă în timp ce mergeau:

— N-ați putut recupera bicicleta lui Zhou Tingzhao? Ce planuri aveți?

Zhou Tingzhao:

— Mergem la poliție.

Grupul rareori trecuse printr-un astfel de incident cu furt de biciclete. Plecaseră în grabă, dar pe drumul înapoi putură în sfârșit să încetinească. După reunire, ceilalți erau nerăbdători să meargă să raporteze furtul la poliție, dar Zhou Tingzhao, victima propriu-zisă, părea destul de neîngrijorat, insistând ca toată lumea să se așeze și să termine masa înainte de a pleca.

Sang Ru plănuise inițial să meargă doar ei doi, dar toată lumea voia să vină, așa că toți șase se înghesuiră la secția de poliție într-o procesiune grandioasă.

Un polițist tânăr îi conduse să depună plângere. Brusc, mai mulți ofițeri îmbrăcați impecabil se apropiară din direcția opusă. Femeia care îi conducea era destul de frumoasă, iar Sang Ru nu se putu abține să o privească de câteva ori în plus.

Ofițerul tânăr care îi conducea o salută pe cea responsabilă:

— Căpitan Qin, plecați în misiune?

— Mm.

Doar o silabă simplă, sunând și rece, și distantă. Sang Ru se întoarse din nou și șopti:

— Ce tare!

Zhou Tingzhao se opri, aruncă o privire înapoi, văzu doar un grup de bărbați, apoi îi luă tăcut mâna și continuă să meargă.

Mâna îi fu prinsă neașteptat, iar Sang Ru întoarse capul să vadă profilul indiferent al lui Zhou Tingzhao. Brusc înțelese ceva. Zâmbind, îi strânse mâna la rândul ei, lăsându-l pe Zhou Tingzhao s-o conducă înainte.

Procesul de depunere a plângerii fu mai rapid decât se așteptau. Furtul de biciclete era ceva obișnuit, o chestiune de rutină pentru polițiști.

— Mergeți acasă și așteptați vești. Nu vă faceți griji, spuse ofițerul care îi conduse afară. — Dar bănuiesc că oricum nu erați prea îngrijorați, de vreme ce v-ați luat timp să terminați grătarul înainte să veniți să raportați. Atitudine frumoasă.

Fețele tuturor se înfierbântară, simțindu-se și jenați, și amuzați.

Sang Ru râse și ea, aruncând o privire spre victima propriu-zisă. Cel care insistase să termine grătarul înainte de a pleca era el, dar acum că erau tachinați, părea destul de calm.

Sang Ru spuse cu ton sincer:

— Vă rog să încercați să o recuperați repede. Copilul e sărac și nu-și permite una nouă.

Ofițerul:

— O să facem tot posibilul.

Zhou Tingzhao: ?

„Notificarea” promisă nu mai veni nici după multă așteptare, dar rezultatele concursului fură anunțate repede.

Când profesoara de limba chineză anunță vestea în clasă, era radiantă:

— Să-l felicităm pe Zhou Tingzhao pentru premiul I la concursul de eseuri pe district!

Clasa izbucni imediat în aplauze. Sang Ru bătu din palme și ridică o sprânceană spre el, spunând încet:

— Ești uimitor!

Cum putea fi mai fericită decât dacă ar fi câștigat ea însăși? Buzele lui Zhou Tingzhao se curbară în sus.

În ultima vreme simțea adesea că ea îl trata ca pe un copil care avea nevoie de alint. Poate pentru că sufletul care venise mai târziu se confrunta cu el, ea dezvoltase unele așa-zise calități de adult, cum ar fi laudele ocazionale sau liniștirea subtilă.

Totuși, lăsând la o parte această perspectivă adultă adusă din viitor, fericirea ei actuală adăuga o notă de adorabilitate specifică vârstei.

Era mereu adorabilă, ca o pisicuță de obicei bine-crescută care uneori părea feroce, dar în interior era speriată.

La concurs participase mai mult de un concurent. Profesoara ceru tuturor să tacă și continuă:

— Vrem să o felicităm și pe Sang Ru a noastră, care a câștigat… la concursul de eseuri pe district…

Profesoara făcu o pauză misterioasă aici, lăsând pe toată lumea în suspans. Clasa clocoti cu întrebări.

Inima lui Zhou Tingzhao tresări inexplicabil, părând de mii de ori mai tensionată decât când își auzise numele.

— Premiul special!

După ce profesoara anunță asta, conduse aplauzele, iar clasa se umplu din nou de entuziasm.

Sang Ru rămase uluită. Când atenția întregii clase se concentră asupra ei, prima ei reacție fu să se uite la Zhou Tingzhao.

Expresia lui era blândă în timp ce îi zâmbea, întorcându-i felicitările de mai devreme:

— Felicitări, ești și mai uimitoare.

După oră, mulți colegi se adunară în jurul lor să-i felicite din nou pe cei doi premianți. Sang Ru și Zhou Tingzhao fură înconjurați în mijloc, simțindu-se oarecum sufocați de mulțime.

Li Chenfei avu o idee bruscă:

— De ce nu facem o întâlnire la cină în weekend, ca o celebrare pentru amândoi!

În mediul riguros de studiu al clasei a XII-a, șansa de a ieși și a se relaxa era foarte căutată. Colegii din cerc își exprimară cu toții acordul, ba chiar și unii din afară care auziseră se înghesuiră să ceară să se alăture.

Sang Ru:

— Nu deranjează studiul tuturor?

— Nu, nu! În plus, putem învăța și de la voi doi cum să scriem eseuri!

— E o idee bună!

Așa fu aranjată întâlnirea la cină. Li Chenfei se oferi voluntar să se ocupe de organizare, susținând că celebrarea reușitei fiicei ei bune era datoria unei mame.

Discutară unde să mănânce, unde să se joace, fiecare mai entuziasmat decât celălalt, ignorând complet pe cei doi prinși la mijloc.

În centrul mulțimii, Sang Ru se aplecă discret spre Zhou Tingzhao și spuse:

— De data asta te-am întrecut, nu-i așa!

Zhou Tingzhao o privi cu ochi blânzi ca un lac liniștit. Brusc zâmbi, făcând să apară ondulații ușoare.

Spuse:

— Da, ai câștigat.

După ce primi laudele lui Zhou Tingzhao, Sang Ru scoase un murmur mulțumit și profită de ocazie să întrebe:

— Deci primesc o recompensă?

Pupilele îi străluceau, ca ale unui copil care cere dulciuri. Zhou Tingzhao nu ezită:

— Sigur, ce vrei?

— Pot să cer orice?

Îl punea fără milă într-o capcană, dar el nu căzu, spunând doar:

— Depinde ce e.

— Zgârcit, murmură Sang Ru, apoi deveni și mai îndrăzneață, aplecându-se spre el și șoptindu-i la ureche:

— Ar fi în regulă dacă aș cere să mi-l bagi?

Mâna lui Zhou Tingzhao, care se juca cu un pix, încremeni. După o lungă pauză, ridică încet ochii, privirea așezându-se ușor asupra persoanei care rostise acele cuvinte.

Sang Ru clipi, apoi auzi răspunsul lui nemilos:

— Nu.

Era complet neclintit. Dacă insista atât de mult din cauza vârstei ei, Sang Ru simțea că o să înnebunească de frustrare. Nu putea să-i spună direct: Sunt cu nouă ani mai mare decât tine!

Se încruntă, jumătate cu adevărat supărată:

— De ce nu?

Înainte ca Zhou Tingzhao să poată răspunde, cineva se strecură prin mulțimea densă și o strigă:

— Sang Ru, te caută cineva.

— Vin.

Sang Ru se ridică și îl văzu pe Luo He rezemat de ușa din spate, cu brațele încrucișate, privind-o cu o expresie amuzată.

Îi mai aruncă un „hmph” lui Zhou Tingzhao înainte să iasă, fără să observe că Zhou Tingzhao întorsese capul și îi urmărise în tăcere o clipă.

— Ce vrei?

— Ce grosolană, spuse Luo He, părăsindu-și poziția de la ușă și continuând leneș:

— Am venit să văd dacă te-ai vindecat de boală.

Sang Ru strănută intenționat spre el, apoi își frecă nasul și spuse:

— Sunt mai bine.

Luo He nu luă în serios joaca ei copilărească, știind că era destul de sănătoasă încât să aibă energie să-l tachineze.

— Bine, pari destul de sănătoasă, spuse Luo He ridicând bărbia spre poziția ei.

— Ai venit la școală sau să conduci o grădină zoologică? Tocmai te-ai vindecat, ai grijă la ventilație.

— Știu, răspunse Sang Ru în treacăt. Din colțul ochiului zări o siluetă familiară apropiindu-se și își schimbă imediat tonul, vorbind entuziasmat:

— Apropo, am câștigat premiul special la concursul de eseuri. Weekendul ăsta fac o celebrare cu niște colegi. Vrei să vii?

În timp ce vorbea, Zhou Tingzhao trecu pe lângă ei doi, privind drept înainte, aparent îndreptându-se undeva.

— Wow, impresionant, felicitări, ridică Luo He sprâncenele.

— Dar sar peste celebrare. Am alte planuri. Voi, puștii, distrați-vă.

Zhou Tingzhao mersese deja câțiva metri și nu auzi răspunsul lui Luo He, dar ochii lui Sang Ru rămaseră lipiți de silueta lui care se îndepărta. Reveni la tonul ei leneș:

— Perfect. Oricum ai crea o prăpastie generațională.

Luo He ignoră sarcasmul ei. Crescuteseră așa de mici, era obișnuit. Se uită înapoi la persoana care tocmai trecuse și, dornic să stârnească, întrebă:

— Te-ai certat cu micuțul tău iubit?

— Nu.

— Atunci de ce atmosfera asta între voi doi?

Exasperată, Sang Ru spuse:

— În loc să bârfești despre mine, mai bine grăbește-te și găsește-ți o iubită.

Zâmbetul tachinator i se îngheță pe față. Luo He tăcu o clipă, apoi reveni la atitudinea normală și îi dădu un bobârnac peste cap:

— Chiar și pentru a obține scripturile budiste trebuie să treci prin optzeci și una de încercări. Cum ar putea găsirea unei iubite să fie ușoară? Va veni ziua când va trebui să spui cuiva „cumnată”.

Ochii lui Sang Ru se luminară:

— Deci se întâmplă ceva?

Calculând timpul, părea că până acum Luo He ar fi trebuit deja s-o întâlnească pe sora Qin Xia. Ultima dată când trecuse pe lângă ea la secția de poliție, doar i se păruse frumoasă și familiară, realizând mai târziu de ce i se părea cunoscută.

Deși n-o mai văzuse de multe ori înainte, era totuși cumnata ei!

Cum Luo He nu spunea mai mult, Sang Ru continuă să se prefacă că nu știe, spunând doar:

— Mai bine grăbește-te, că s-ar putea să rămâi în urmă față de mine.

Luo He o bătu pe cap:

— Du-te și învață cum trebuie, nu te gândi doar la dragoste. Plec acum.

— Du-te.

Zhou Tingzhao nu avea o destinație anume în minte, așa că trebui să se prefacă că merge la toaletă ca pretext pentru a trece pe lângă ei nepăsător.

Vorbeau fericiți, iar ea chiar îl invitase pe acest frate de vecin la ceea ce ar fi trebuit să fie o celebrare doar pentru ei doi. Zhou Tingzhao înăbuși nemulțumirea care i se ridica în piept.

Rămase o clipă în toaletă. Apa curgea liniștit între degetele lui, dar inima nu-i era liniștită.

Încă vorbeau? Despre ce discutau acum? Acceptase invitația ei?

…

Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai frustrat. Deși experiența lui de viață era considerabilă, când venea vorba de ea, tot îi era greu să rămână calm.

Trebuia să se întoarcă să vadă.

În clipa în care ieși, silueta fratelui de vecin tocmai dispărea pe casa scărilor. Ușa din spate a clasei era goală; probabil se întorsese la loc.

Conversația îngrijorătoare se terminase. Chiar dacă oftă ușurat, tot se simțea neliniștit.

Poate indiferent cât de intimi fuseseră, Sang Ru încă părea un zmeu pe care nu-l putea ține. Firul care îi lega era prea fragil, predispus să se rupă la cea mai mică greșeală. Acum, cu acest vânt care sufla, chiar dacă știa că grijile lui erau doar umbre ale imaginației, nu se putea abține să nu se gândească prea mult.

În fond, legătura dintre ei era prea superficială. În ciuda firii lui decisive în lumea afacerilor, când venea vorba de ea, încrederea i se reducea la zero. În fața lui Sang Ru, poate Zhou Tingzhao nu mai era doar Zhou Tingzhao. Atâția oameni o iubeau pe prințesă, iar el era doar unul dintre numeroșii ei admiratori.

Un urmăritor care o îmbrățișase, o sărutase, dar rămânea anxios și nesigur.

—

Sang Ru se întoarse în clasă. Așa cum se aștepta, Sang Ru era deja așezată la bancă, iar mulțimea care se strânsese în jurul ei se risipise cumva.

Văzându-l întorcându-se, Sang Ru îi aruncă o privire nepăsătoare:

— Unde ai fost?

— La toaletă.

— O, spuse ea plat, fără să mai adauge nimic.

Zhou Tingzhao își aranjă cărțile, întrebând cu o nonșalanță prefăcută:

— Ce a vrut cu tine?

— Să vadă dacă m-am vindecat de boală.

După răspunsul lui Sang Ru, în afară de un „O”, nu primi nicio altă reacție de la Zhou Tingzhao.

Atât?

Tocmai îi respinsese rece cererea de recompensă mai devreme, iar acum furia i se ridică în piept.

Sang Ru se prefăcu că își amintește brusc ceva și spuse:

— A, da, tocmai l-am invitat pe fratele Luo He la cina noastră și a acceptat.

Pronunță cuvântul „frate” cu o claritate deosebită, apoi întrebă:

— Nu te deranjează, nu?

Zhou Tingzhao se întoarse în sfârșit să o privească, expresia atât de serioasă încât inima ei tresări. Totuși, o privi doar câteva secunde înainte să-și coboare din nou capul spre cărți, vocea încordată:

— Nu, nu mă deranjează.

Putea simți că emoțiile lui nu erau atât de calme pe cât părea la suprafață, dar dacă voia să le țină înăuntru, atunci să le țină. În plus, voia ca și ea să se abțină, așa că Sang Ru își coborî și ea capul să continue să citească și nu mai spuse nimic —

Ora cinei fu stabilită pentru sâmbătă după-amiază, iar toți votară unanim să mănânce grătar.

Cu mai mult de o duzină de oameni, trebuiau să se așeze la două sau trei mese. Când împărțeau locurile, Sang Ru spuse:

— Mai vine cineva. Îi păstrez un loc lângă mine.

— Cine mai vine? Nu sunt deja toți aici?

— Unul dintre frații mei, răspunse Sang Ru cu un zâmbet prefăcut și timid. Mulți care auziră începură să o tachineze, dar după ce aruncară o privire spre Zhou Tingzhao, toți tăcură inconștient — chestiunea cu „scrisoarea de dragoste” scrisă de Zhou Tingzhao pentru Sang Ru devenise un secret deschis.

Sang Ru aruncă și ea o privire spre Zhou Tingzhao, văzu expresia lui nemulțumită și ridică sprâncenele pregătindu-se să comande mâncare.

După ce spusese că păstrează un loc gol, locul din stânga lui Sang Ru rămase liber, în timp ce Zhou Tingzhao fu împins să se așeze în dreapta ei, sub pretextul că cei doi protagoniști ar trebui să stea împreună, considerându-se locul de onoare.

Atmosfera deveni treptat animată. Mirosul afumat al grătarului se răspândi în aer. Zhou Tingzhao prăji în tăcere o bucată de carne și o puse în bolul lui Sang Ru, apoi continuă să prăjească alta.

— Păstrează și pentru el, spuse Sang Ru mâncând veselă, dar încercând deliberat să-l provoace pe Zhou Tingzhao. Apoi flutură mâna și își schimbă cuvintele: — Lasă, putem comanda mai mult dacă nu ajunge. Are poftă mare.

Mișcarea lui Zhou Tingzhao de a întoarce carnea se opri. Își retrase mâna, luă paharul și bău o înghițitură mare de apă.

Își încleștă inconștient maxilarul și întrebă:

— Când vine?

— Nu știu. De ce întârzie iar fratele Luo He? se plânse Sang Ru.

Deși îl numea plângere, tonul ei era extrem de intim.

Zhou Tingzhao vorbea rar în mod obișnuit, iar la această masă vorbi și mai puțin. Totuși, când vedea că bolul lui Sang Ru era gol, îi punea prompt mai multă mâncare, dar fără un cuvânt, ca și cum s-ar fi transformat dintr-un client într-un ospătar.

Dacă Zhou Tingzhao era fericit sau nu nu era clar, dar Sang Ru era destul de fericită. Deși fuseseră colegi de bancă în ultimele două zile, abia vorbiseră, ca să nu mai vorbim de gesturile secrete din zilele anterioare.

Atitudinea rece de pe fața lui Zhou Tingzhao părea gata să cadă în fiecare zi, dar când venea vorba de a avea grijă de ea, rămânea meticulos. Îi turna apă când era nevoie, îi căra temele și chiar acum îi prăjea carne.

Totuși, tot simțea că nu era de ajuns.

Zhou Tingzhao era prea obișnuit să-și țină sentimentele înăuntru. Ce s-ar întâmpla dacă le-ar lăsa să iasă?

Sang Ru își ceru iertare în tăcere față de Luo He, care devenise unealta ei, gândindu-se să-l folosească pentru a-l presa pe Zhou Tingzhao, forțându-l să spună tot ce gândea.

De preferat într-un eseu de opt sute de cuvinte, explicând în detaliu cât de mult o iubea.

Formatul de karaoke nu ieșea niciodată din modă. Intrând în camera privată, Sang Ru nu se putu abține să nu-și amintească cum, mai târziu, îl întâlnise din nou pe Zhou Tingzhao ca pe un cunoscut tocmai într-un astfel de mediu.

Zhou Tingzhao, văzând-o pe Sang Ru cu capul plecat, pierdută în gânduri, nu se putu abține să nu se întrebe dacă se gândea la acea persoană. Cu cât astfel de gânduri apăreau, cu atât emoțiile lui deveneau mai haotice.

În acel moment, un coleg băiat propuse:

— Să comandăm câteva sticle de alcool să bem!

Imediat, o colegă spuse ezitant:

— Dar suntem încă elevi de liceu…

— E în regulă, eu sunt major.

— Și eu sunt major!

…

În final, toți ajunseră la un compromis. Cei care voiau să bea alcool beau, iar cei care nu comandau alte băuturi.

Li Chenfei nota cererile tuturor și se întoarse spre Zhou Tingzhao să întrebe:

— Zhou Tingzhao, ce vrei să bei?

— Alcool.

— Hm? Li Chenfei se uită la Sang Ru, iar Sang Ru se uită la Zhou Tingzhao.

Li Chenfei întrebă din nou:

— Ești major?

Zhou Tingzhao nu răspunse, doar repetă:

— Alcool, mulțumesc.

Li Chenfei răspunse cu un „O, o” în timp ce nota, ochii mișcându-se între cei doi de câteva ori, apoi întrebă pe Sang Ru:

— Sang Sang, ce vrei să bei? Cola?

Sang Ru scoase un râs batjocoritor și spuse:

— Și eu alcool, mulțumesc.

Li Chenfei: …

Cei doi păreau ciudați azi, cu o atmosferă grea de tensiune. Notă „cola” lângă alcoolul înregistrat pentru Sang Ru.

Mai bine comanda ambele, pentru orice eventualitate.

Partea de alegere a cântecelor începuse deja. Cei care voiau să cânte se duseseră la ecran să aleagă melodii, dar deoarece persoana pe care Sang Ru spusese că vine nu sosise încă, cineva întrebă:

— Sang Sang, n-a venit încă fratele tău? Vrei să alegi un cântec pentru el?

Sang Ru zâmbi:

— Cântați voi întâi. Îl întreb eu.

Tocmai terminase de vorbit când auzi persoana de lângă ea scoțând un râs rece și spunând cu voce joasă:

— De ce să așteptăm pe cineva care n-are noțiunea punctualității.

În sfârșit vorbise sarcastic. Sang Ru găsi cuvintele lui înțepătoare amuzante, dar se prefăcu nemulțumită:

— Eu aleg să-l aștept.

Zhou Tingzhao întoarse capul, ochii lui întunecați fixându-se în ai ei, cu o furtună care părea să se pregătească în adâncuri.

Cei doi se priviră, niciunul necedând, până când auziră ușa deschizându-se.

— Băuturile și alcoolul au sosit! —