Zhou Tingzhao îngheță pentru o fracțiune de secundă.

– …Vecină? repetă el, ca și cum ar fi vrut să se asigure că a auzit bine.

Luo He dădu din cap, relaxat, sprijinindu-se de marginea patului.
– Mhm. Am crescut pe aceeași alee. Când eram mici, plângea mereu după mine să o ajut cu temele. Cine-ar fi crezut că acum a ajuns să fie adusă la infirmerie de… ăștia tineri.

Privirea lui căzu pe mâna lui Zhou Tingzhao, care încă se afla deasupra frunții lui Sang Ru, apoi îi alunecă pe fața lui fără urmă de ironie, mai degrabă cu interes calm.

– Ai grijă de ea? întrebă simplu.

Zhou Tingzhao nu răspunse imediat. Se uită la Sang Ru, apoi înapoi la doctor.
– Da.

Un singur cuvânt. Fără ezitare.

Luo He zâmbi ușor, de data asta cu un soi de recunoaștere.
– Atunci e bine. A făcut febră mare de dimineață. Nu e grav, dar e genul de copil care se încăpățânează să reziste până cade din picioare.

„Copil”…

Zhou Tingzhao nu comentă. În schimb, întrebă:
– Cât mai durează perfuzia?

– Zece minute, maxim. După aia poate pleca acasă, dacă nu amețește când se ridică. Să mănânce ceva ușor. Și să doarmă.

Ca și cum i-ar fi auzit numele, Sang Ru se mișcă ușor pe pernă și mormăi ceva neclar. Zhou Tingzhao se aplecă instinctiv.

– Zhou… Tingzhao…

Vocea era joasă, răgușită de somn și febră, dar clară.

– Sunt aici, spuse el imediat.

Ea deschise puțin ochii, apoi zâmbi vag, parcă liniștită doar de prezența lui. Degetele ei se mișcară sub pătură, căutându-i mâna. El i-o prinse fără să se gândească.

Luo He tuși ușor, semn că încă era acolo.
– Hei, micuțo. Te-ai trezit? Cum te simți?

Sang Ru clipi de câteva ori, încercând să focalizeze.
– Hm… fratele lui Li Chenfei?

– Vecinul, corectă el, amuzat. Se pare că încă funcționează memoria.

Ea făcu o grimasă leneșă, apoi își strânse degetele pe mâna lui Zhou Tingzhao.
– Pot să plec?

– În curând, răspunse Luo He. Ai pe cine să te ducă?

Nu apucă să răspundă. Sang Ru înclină ușor capul spre Zhou Tingzhao.
– El.

Tonul era atât de natural, de parcă întrebarea nici nu ar fi avut alt răspuns posibil.

Luo He ridică din umeri, deja convins.
– Atunci perfect.

Clopoțelul infuziei scoase un sunet scurt. Perfuzia se terminase.

Zhou Tingzhao se ridică, chema asistenta și, după ce acul fu scos, o ajută pe Sang Ru să se așeze încet. Ea se clătină puțin, iar el îi sprijini imediat spatele.

– Ușor, îi șopti.

Capul ei se rezemă de umărul lui pentru o clipă.
– Mmm… ești cald.

Luo He îi privi o secundă în plus, apoi se întoarse spre birou.
– Luați-vă lucrurile. Și nu uitați: mâine nu veni la școală dacă încă ai febră.

– O să vin, mormăi Sang Ru.

– Te sun pe mama ta dacă vii, replică Luo He fără emoție.

Ea se strâmbă.
– Bine…

Pe hol, aerul era mai rece. Zhou Tingzhao îi puse haina pe umeri, apoi îi întinse termosul.

– Terci, spuse el. Calde.

Sang Ru îl privi câteva secunde, apoi zâmbi.
– Ești… prea bun cu mine, Zhou Tingzhao.

El nu spuse nimic. Doar îi deschise ușa și o conduse afară, mâna lui sprijinind-o ferm, ca și cum acel gest fusese dintotdeauna natural.

În noaptea liniștită, cu luminile școlii în spate, Zhou Tingzhao realiză ceva foarte clar:

Indiferent dacă timpul se rupsese sau nu, indiferent ce avea să se întâmple mai departe, alegerea lui fusese deja făcută.