Primise sărutul ei, dar, la suprafață, nimic nu părea schimbat. Zhou Tingzhao își păstra calmul în interacțiuni, în timp ce, în interior, aștepta neliniștit următoarea ei mișcare.

Dar ea nu mai făcu nimic în plus. Cel mult, continua ca înainte — îl tachina din când în când, cu provocări ușoare, apoi dispărea.

Dispărea ca să facă ce?

Să învețe.

Prima simulare se apropia, iar Sang Ru nu mai dăduse examene de mult timp și se temea să nu se încurce. Spiritul ei competitiv nu-i permitea să rămână prea mult în urma lui Zhou Tingzhao. Dincolo de lipsa de exercițiu, voia să-și vadă limitele. Pe scurt, în zilele rămase se dedică studiului cu și mai multă seriozitate.

A curta pe cineva era important, dar examenele la fel. Deși declarase că îl urmărea pe Zhou Tingzhao, persoana în cauză nu știa acest lucru. În plus, el nu avea să fugă nicăieri, așa că, pentru moment, învățatul trecu pe primul plan.

Examenele erau programate joi și vineri, consecutiv. Conform repartizării pe baza rezultatelor anterioare, se întâlniră în Sala de Examen Numărul Unu, așezați unul în fața celuilalt.

Chiar înainte de începerea primei probe, la limba chineză, Zhou Tingzhao simți ceva ca o gheară de pisică zgâriindu-i spatele. Se întoarse și o văzu pe Sang Ru aplecându-se ușor spre el, șoptind:
– Vino cu mine.

Sang Ru mergea înainte, iar Zhou Tingzhao păstra conștient o distanță de un metru în spate. Privirea îi rămânea corect îndreptată înainte, expresia voit serioasă, de parcă nu ar fi mers împreună undeva, ci doar se nimeriseră pe același drum.

La etajul cinci era o mică magazie, rar frecventată.

Intrară pe rând, iar zgomotul de afară fu izolat, ajungând estompat, mai slab decât sunetul inimilor lor.

În spațiul nu prea larg, până și aerul părea subțire. Respirația lui Zhou Tingzhao se strânse:
– Ce e?

Sang Ru nu răspunse. Îl privi zâmbind:
– N-ai întrebat nimic înainte să vii cu mine. Așa poți fi ușor profitat.

– N-aș face asta, spuse Zhou Tingzhao. Nu aș urma pe cineva la întâmplare.

Ceva îi lovi inima cu un sunet surd. Zâmbetul lui Sang Ru se clătină, iar ea suspină.

– Ce s-a întâmplat? întrebă din nou.

Sang Ru își coborî puțin capul, ridică mâna și prinse tivul hainei lui cu două degete. Nu îl trase, ci se apropie ea câțiva pași.

Zhou Tingzhao aștepta în tăcere. O văzu ridicând privirea spre ochii lui; buzele i se curbară în jos, sprâncenele i se strânseră și, pe neașteptate, își afundă fața în scobitura gâtului lui:
– Sunt nervoasă.

Pisica de acasă era exact așa — ori ignora pe toată lumea, nici nu se obosea să arunce o privire, ori, când voia atenție, își schimba cu totul firea. Se lipea de oameni, se freca de ei, miauna alintat. Nimeni nu putea să nu-și înmoaie inima și să n-o ia în brațe.

Cu Sang Ru lipită de gâtul lui, lui Zhou Tingzhao îi era greu să nu se înmoaie.

Ridică mâna, ezită o clipă, apoi, ca și cum s-ar fi hotărât, își așeză palma pe ceafa ei.

Cum mângâi o pisică? Urmând sensul blănii, ca s-o liniștești.

Părul ei era foarte neted, cu o urmă vagă de parfum. Zhou Tingzhao îl mângâie ușor, își aplecă puțin capul, apropiindu-se, și spuse încet:
– Nu te teme. Nu te teme.

Vocea lui era joasă și aproape, parcă având o putere liniștitoare. Sang Ru se frecă de gâtul lui de câteva ori, atât de calmă încât aproape putea adormi pe loc.

Murmură:
– Data viitoare, vreau să mă ajuți să adorm.

– Hm? Zhou Tingzhao nu auzi clar.

– Am spus…

Sang Ru ridică privirea:
– Vreau să mă ajuți să adorm.

Față în față, la o distanță atât de mică, Zhou Tingzhao rămase năuc.

Probabil nu-și dădea seama cât de blândă îi era expresia în clipa aceea. Cu o asemenea privire, cerând ceva cuiva — cine ar fi putut refuza?

– Bine, spuse Zhou Tingzhao.

– De ce spui mereu cuvântul ăsta cu mine?

Sang Ru zâmbi, eliberă o mână și îi zgârie ușor obrazul:
– Când o să spui vreodată nu?

Zhou Tingzhao se gândi:
– Nu știu.

Sang Ru îl privi fix, apoi suspină:
– Ești cu adevărat un geniu la capitolul ăsta.

– Care capitol?

Sang Ru îi cuprinse fața cu ambele mâini:
– Apleacă-te mai mult.

Zhou Tingzhao făcu întocmai, iar buzele ei îi atinseseră ușor buzele.

În clipa uimirii lui, Sang Ru spuse:
– La capitolul de a fi iubit.

După ce rosti asta, se ridică și îl sărută din nou, apoi îi dădu drumul, zâmbind:
– Nu-mi mai e frică.

Lui Zhou Tingzhao îi luă puțin să reacționeze:
– Mm.

Sang Ru îi ridică mâna și îi verifică ceasul. Era timpul să se întoarcă.

Porni spre ușă și îl strigă:
– Hai.

Zhou Tingzhao își atinse buzele, simțind de parcă căldura ei încă rămăsese acolo. Deodată, din spate, veni vocea ei.

– Știi cum se numește asta?

Zhou Tingzhao se întoarse, așteptând.

– Sărut norocos, spuse Sang Ru. N-ar trebui să-ți fie frică nici ție.