Clanul Tang din Shu era renumit în întreaga lume pentru folosirea otrăvurilor. Toți din lumea artelor marțiale știau de Clanul Tang. Membrii săi excelau în arme ascunse și otrăvuri. Legenda spunea că discipolii clanului operau în moduri misterioase, fiind dificil pentru oamenii obișnuiți să le urmărească mișcările.
Batista în posesia lui Han Yan era un brocart Shu tratat special, cunoscut și ca brocart Tian Guang, care fusese înmuiat în soluțiile medicinale ale Clanului Tang. În trecut, femeile din Clanul Tang erau mândre și doreau ca obiectele lor să fie unice. Brocartul Tian Guang era mai rezistent decât brocartul Shu obișnuit și avea o culoare mai strălucitoare. Servea drept unul dintre semnele distinctive ale Clanului Tang.
Han Yan întrebă curioasă:
— Atunci, știi ce înseamnă scorpionul de pe batistă?
Jiang Yu Lou zâmbi:
— Nu știu, dar trebuie să fie și el un simbol al membrilor Clanului Tang. Scorpionul poartă otravă, iar Clanul Tang se specializează în folosirea otrăvurilor.
— Dacă e așa, atunci proprietara acestei batiste trebuie să fie din Clanul Tang. — Han Yan se gândi o clipă înainte să-l privească pe Jiang Yu Lou. — Maestre Jiang, în călătoriile tale prin lumea artelor marțiale, ai auzit vreodată de cineva din Clanul Tang cu numele de familie Qiao?
Jiang Yu Lou râse cu poftă:
— Toți din Clanul Tang poartă numele de familie Tang. Cum ar putea exista cineva cu numele de familie Qiao? — Văzând-o pe Han Yan privindu-l insistent, își frecă nasul:
— Nu te mint. Chiar n-am auzit niciodată de cineva din Clanul Tang cu numele de familie Qiao.
Han Yan își plecă privirea. Situația părea să devină tot mai complexă, implicând acum și chestiuni din lumea artelor marțiale. Dacă A Bi fusese slujnica mamei sale, iar mama sa avea legături cu Marchizul de Est, această batistă devenea o legătură între mama sa și Marchizul de Est. Totuși, batista aparținea cuiva din Clanul Tang din Sichuan. Să însemne oare că trebuia să facă o călătorie în Shu? Asta ar fi imposibil — nu doar că Zhuang Shiyang n-ar aproba, dar călătoria ar fi prea lungă și anevoioasă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părea mai complicat, și nu se putu abține să nu scoată un oftat lung.
— Ce s-a întâmplat? — O voce familiară și rece răsună lângă urechea ei. Han Yan crezu că are halucinații, dar când ridică privirea, îl văzu pe Fu Yunxi stând în pragul cortinei de mărgele, privind-o rece.
Zâmbetul lui Jiang Yu Lou se înțepeni:
— Yunxi, soția ta a venit să mă caute de bunăvoie. N-am întâlnit-o în secret pe la spatele tău. — Se ridică și tuși ușor în pumn:
— Îmi iau rămas-bun acum. Voi doi puteți vorbi în tihnă.
Han Yan își duse mâna la frunte — era magazinul lui, și totuși, cumva, ea și Fu Yunxi păreau mai degrabă proprietarii, în timp ce Jiang Yu Lou părea oaspetele. Totuși, din ce spusese Jiang Yu Lou mai devreme, părea să aibă o relație foarte apropiată cu Fu Yunxi. Ridică privirea și spuse:
— Alteța Voastră și Maestrul Jiang par să aibă o relație mai apropiată decât majoritatea.
Fu Yunxi răspunse:
— M-a ajutat odată.
Han Yan se simți inconfortabil:
— Nu trebuie să-mi explici. Doar făceam conversație.
Fu Yunxi nu întrebă de ce era acolo, ci se apropie de ea și spuse:
— Vrei să mergem la o plimbare?
Han Yan își lărgi ochii:
— O plimbare?
Fu Yunxi se întoarse și porunci:
— Mu Feng, Mu Yan.
Doi gardieni înarmați apărură instantaneu în spatele lui:
— La ordinele dumneavoastră.
Fu Yunxi îi luă mâna lui Han Yan:
— Slujnica ta poate rămâne cu aceștia doi. Să mergem.
Han Yan tresări când el îi luă brusc mâna. Mâna lui era rece și subțire, înconjurând perfect mâna ei mică în palma sa. Deși încă rece, părea să ascundă o urmă de căldură.
Fu Yunxi o conduse afară, spre grajduri, unde un cal negru era legat în față. Blana calului era lucioasă, iar ochii săi plini de mândrie. Văzându-l pe Fu Yunxi, fornăi entuziasmat și își frecă capul masiv de el. Han Yan găsi asta fascinant și întinse mâna să-l mângâie, dar calul își ridică brusc capul, evitându-i atingerea, și scoase un nechezat lung, speriind-o.
— Zhan Chen, — strigă Fu Yunxi, iar calul își plecă ascultător capul, lovind pământul cu copita din față înainte să se liniștească. Fu Yunxi ținu mâna lui Han Yan, învățând-o să mângâie coama calului ușor în jos. Calul negru savură mângâierea și se relaxă, devenind mai puțin precaut față de Han Yan.
— Îl cheamă Zhan Chen? — întrebă Han Yan cu un zâmbet. — E un nume frumos.
În timp ce desfăcea frâiele calului, Fu Yunxi explică:
— A fost găsit pe câmpul de luptă și crescut până la această mărime. E un cal bun.
Zhan Chen părea să înțeleagă lauda lui Fu Yunxi și scoase un sunet jos din nări, devenind și mai blând și adorabil.
— Dar, — Han Yan își înclină capul să-l privească, — de ce m-ai adus aici?
Fu Yunxi încălecă dintr-o mișcare fluidă și îi întinse mâna. Înainte ca Han Yan să poată reacționa, el o cuprinse cu un braț în jurul taliei și îi susținu celălalt braț, ridicând-o pe cal.
Acest Fu Yunxi, de ce o surprindea mereu atât de tăcut?
Han Yan își bătu pieptul și îl fulgeră cu privirea:
— De ce faci mereu asta!
Dar Fu Yunxi doar râse. De obicei, păstra o expresie distantă, ca un bloc mare de gheață lipsit de emoții, emanând o aură care ținea oamenii la distanță respectuoasă. Acum, râzând atât de liber, afișa o grație și un farmec de nedescris, ca și cum ar fi devenit o cu totul altă persoană.
— Tu… hei! — Înainte ca Han Yan să termine de vorbit, el ridică biciul, și calul porni în galop. Corpul lui Han Yan se lăsă înapoi pe pieptul lui Fu Yunxi, și, spre surprinderea ei, obrajii i se înroșiră, făcând-o să uite ce voia să spună.
A fi ținută în brațele unui bărbat atât de frumos în timp ce călărea era ceva ce Han Yan nici nu și-ar fi putut imagina în viața anterioară. În acea viață, existența ei fusese limitată la cele patru colțuri ale conacului, fără să iasă vreodată din acele restricții pentru a vedea lumea de afară. Dar în această viață, nu irosise această prețioasă ocazie a renașterii. Răsplătise pe toți cei care o răniseră, și avea să trăiască din ce în ce mai bine!
Un sentiment îi crescu în piept, însoțit de o bucurie intensă. Grijile recente legate de chestiunea lui A Bi dispărură complet, și râse cu voce tare ca un copil adevărat.
