Ji Lan continuă:
— Poți cunoaște fața cuiva, dar nu și inima. Acea doamnă Zhou pare înstărită, dar cine ar fi știut că are degete lipicioase, furând de la sora ei.
Han Yan clătină din cap:
— Nu neapărat.
Era furt? Mai degrabă căuta ceva.
Ca și cum ar fi găsit în sfârșit răspunsul la un puzzle nerăzbătut de mult, vizita bruscă și șederea prelungită a doamnei Da Zhou aveau în sfârșit o explicație rezonabilă. Dacă rămânea la conacul Zhuang pentru a căuta ceva, ce ar putea fi acel obiect? Părea că Marele Preceptor Zhang știa despre asta, motiv pentru care îi permisese să stea aici — poate chiar o instruise să facă asta.
Marele Preceptor Zhang părea să fie unul dintre susținătorii celui de-al Șaptelea Prinț.
Ji Lan nu auzise cuvintele lui Han Yan și continuă:
— Am auzit că a fost necuviincioasă și cu stăpânul. Nerușinată! E deja concubina altcuiva, și totuși se gândește la o aventură.
Mintea lui Han Yan se învioră, devenind și mai convinsă de teoria ei. Poate că doamna Da Zhou nu găsise ce voia în posesia doamnei Zhou, așa că începuse să se apropie de Zhuang Shiyang.
— Domniță… — Văzând-o pierdută în gânduri, Ji Lan strigă repede: — Domniță?
Han Yan zâmbi, deși ochii i se înăspriră.
Își aminti că doamna Da Zhou fusese instigatoarea în complotul cu Zhang Wei împotriva ei. Foarte bine — ar fi o risipă a celei de-a doua șanse la viață dacă nu și-ar plăti această datorie.
— Ji Lan, — spuse Han Yan cu un zâmbet, — du-te și aranjează ceva cu servitorii și slujnicele stăpânului. Pune-i să urmărească fiecare mișcare dintre doamna Zhou și stăpân.
Ji Lan tresări:
— Domniță, doar nu plănuiești să te cerți cu stăpânul pentru asta? După părerea acestei slujitoare, atâta timp cât doamna Zhou rămâne concubina Marelui Preceptor Zhang, nu poate intra deschis în conacul Zhuang. De ce să nu închizi ochii la asta? Altfel, nu vei face decât să-l superi pe stăpân.
— Cine a spus că o să mă cert cu tata? — Han Yan întoarse calm paginile cărții de pe masă. — Încerc doar să facilitez ceva bun.
Ji Lan vru să spună mai multe, dar Shu Hong intră grăbită din afară, închise ușa în urma ei și trase obloanele ferestrelor. Rareori o vedeau pe Shu Hong atât de agitată, și fețele lor arătară surprindere. Shu Hong mai verifică o dată afară pe fereastră înainte de a merge rapid la Han Yan și a vorbi în șoaptă:
— Domniță, s-a întâmplat ceva groaznic!
Han Yan o privi și spuse calm:
— Vorbește rar, e în regulă.
Shu Hong își trase respirația:
— Prințul Wei și stăpânul discută în sala principală. Au decis să o mărite pe a doua domniță cu Prințul Moștenitor ca Consortă Secundară. Va intra în conac luna viitoare.
Ji Lan exclamă șocată:
— Cum e posibil? Cum a ajuns să devină Consortă Secundară?
Han Yan se încruntă:
— Atunci ce e lucrul groaznic pe care l-ai menționat?
Shu Hong își mușcă buza, privindu-o îngrijorată pe Han Yan:
— Prințul Moștenitor a pus o condiție — înainte ca Consorta Secundară să intre în conac, vrea să stabilească logodna cu domnița. De îndată ce domnița împlinește vârsta anul viitor, nunta va avea loc imediat!
Să se mărite cu Wei Rufeng!
Cartea din mâinile lui Han Yan căzu pe podea cu un „buf”, deși expresia ei rămase neschimbată.
Ji Lan fu și ea uimită. Întotdeauna fuseseră apropiate de Han Yan și înțelegeau în mod natural că atitudinea ei față de Wei Rufeng fusese mereu una de distanță respectuoasă. La început, nu înțeleseseră de ce domnița lor era atât de indiferentă, chiar oarecum aversă, față de acest tânăr pe care toate domnițele din cetate îl urmăreau. Mai târziu, pe măsură ce se apropiaseră, văzuseră treptat că Wei Rufeng era diferit de zvonuri. Slujnicele fuseseră prezente la câteva conversații între el și Han Yan, și și ele simțeau că Wei Rufeng nu era o potrivire bună. În afară de antipatia lui Han Yan față de Wei Rufeng, acest aranjament matrimonial în sine părea o tranzacție pentru a o aduce pe Zhuang Yushan în conacul Prințului Wei.
Han Yan zâmbi:
— Sunt bine. Voi două duceți-vă de treburile voastre.
Deși Ji Lan și Shu Hong erau încă îngrijorate, văzând atitudinea calmă a lui Han Yan, nu spuseră nimic și părăsiră tăcute camera.
Han Yan stătea singură în cameră, fără să spună nimic. Dar inima ei era la fel de tumultuoasă ca o mare în furtună.
În această viață, după toate răsturnările de situație, tot nu putea evita să se încurce cu Wei Rufeng?
Ar putea fugi, departe de toate. Dar sub cer, tot pământul aparținea împăratului — putea oare scăpa cu adevărat din strânsoarea familiilor Wei și Zhuang? Chiar dacă ar reuși să scape printr-un noroc, trăind o viață de frică constantă, ce s-ar întâmpla cu micul Ming’er pe care l-ar lăsa în urmă? Nu suporta să-l facă să trăiască o viață de fugar cu ea, nici să-l lase în conac să înfrunte pe cei cu intenții ascunse. Acest drum părea blocat.
Cu toate calculele ei, nu anticipase atitudinea lui Wei Rufeng în această chestiune. Surorile Zhou ar face cu siguranță tot posibilul să finalizeze această căsătorie, și nu avea nicio cale să o împiedice.
Să se resemneze pur și simplu cu soarta?
Nu!
Acul de floare de prun căzu brusc din pieptul ei. Han Yan îl apucă în mână, examinându-l atent, amintindu-și de șoapta lui joasă la urechea ei:
— Dacă întâmpini vreo dificultate, vino la conacul Prințului Xuanqing să mă cauți.
Dacă sunt dificultăți… dacă sunt dificultăți…
Han Yan se ridică brusc. Oare anticipase el această evoluție?
Așezându-se înapoi pe scaunul de lemn, Han Yan gândi mult timp înainte de a trage brusc hârtia de scrisoare de pe masă și a începe să scrie.
De la zi la noapte, Han Yan nu părăsise camera. Ji Lan și Shu Hong stăteau de pază afară, inimile lor pline de îngrijorare. Când luna atârna adânc pe cerul nopții, ușa camerei interioare se deschise, și Han Yan stătea în prag, zâmbindu-le:
— Mi-e foame.
Shu Hong se grăbi la bucătăria mică să pregătească mâncare. Han Yan se apropie de Ji Lan și strecură o scrisoare în mâneca ei.
— Domniță… — Expresia lui Ji Lan se schimbă.
Han Yan vorbi încet:
— Găsește o cale să livrezi această scrisoare la conacul Prințului Xuanqing.
Ji Lan încuviință. În timp ce Han Yan privea silueta ei dispărând în noapte, privirea i se înăspri.
Făcuse ce putea. Acum rezultatul depindea de Fu Yunxi.
La conacul Prințului Xuanqing.
Cheng Lei răsfoia plictisit cartea militară din mâini:
— Am stat prea mult în cetate. Maiestatea Sa nu mă lasă să merg la război, iar Rongul de Vest tot face mișcări mici. Viața e așa de plictisitoare.
Fu Yunxi stătea la biroul său, cu documente stivuite înalt:
— Cât timp plănuiești să stai aici?
Auzind cuvintele lui, Cheng Lei, care stătuse tolănit, se ridică imediat drept:
— Hei, nu încerci să mă alungi, nu-i așa? Știi cum e conacul Generalului — nu vreau să mă întorc.
Fu Yunxi rămase neclintit:
— Îți petreci toată ziua la conacul Prințului Xuanqing. Nu ți-e frică de bârfe?
Cheng Lei se gândi o clipă, apoi zâmbi răutăcios:
— De ce să-mi fie frică? Ai deja o reputație că preferi bărbații. În cel mai rău caz, vor răspândi zvonuri despre relația noastră. N-ar ajuta asta să eviți grijile constante ale fratelui tău regal despre căsătoria ta? — Făcu o pauză, gândindu-se brusc la ceva, și flutură mâinile repetat: — Nu, nu — dacă Maiestatea Sa află despre ceva între noi, cu siguranță mă va pedepsi aspru. Asta nu merge deloc.
Fu Yunxi scoase un râs disprețuitor, dar nu spuse nimic. Tocmai atunci, un servitor raportă de afară:
— Alteță, e o tânără afară care i-a dat acestui servitor o scrisoare, spunând că e pentru Alteța Voastră.
Fu Yunxi, auzind asta, își plecă privirea gânditor o clipă înainte de a lua scrisoarea din mâna servitorului și a o deschide.
