– Ești femeia mea, iar Yu’er este fiica mea. Cine cutează să spună altminteri? Și cine a rostit că ești doar o țiitoare? Ți-am făgăduit că te voi ridica la rang de soție, și mai devreme ori mai târziu vei fi stăpâna casei!
Doamna Zhou, încântată de această asigurare, își îngropă fața în pieptul gol al bărbatului.
– Cum spune domnul meu, așa va fi.
Trupul ei mlădios îi trezi dorința lui Zhuang Shiyang. O strânse din nou sub el, iar în scurt timp sunete tainice umplură patul învăluit de perdele.
Afară, o slujnică ce ținea strâns mătura tresări ușor, apoi părăsi degrabă curtea.
După cină, Han Yan scria în odaia sa. Era o raritate ca doamna Zhou și fiica sa să fie atât de tăcute, și deși cu siguranță urzeau vreo nouă uneltire, nu voia ca acel ceas de liniște să-i fie tulburat.
Pe neașteptate, abia ce însemnase un rând, veni slujnica ce mătura curtea și o înștiință că a sosit Țiitoarea Mei.
Han Yan ridică sprânceana. Nu o căutase, și totuși aceasta venise de bunăvoie – era o osteneneală mai puțin.
Lăsând condeiul și hârtia deoparte, spuse cu glas cald:
– A venit Țiitoarea Mei? Poftiți, rugați-o să intre degrabă.
Femeia frumos împodobită pătrunse în încăpere și încruntă din sprâncene de îndată. Încăperea era de o simplitate obișnuită. Fiind fiică legitimă a Casei Zhuang, Han Yan avea o locuință nici mai bună, nici mai răsărită decât cea a lui Zhuang Qin, fiica nelegitimă.
Han Yan stătea în prag cu capul plecat, jucându-se cu tivul hainei, într-o vădită sfială.
– Ce gând v-a adus azi la Yan’er, Țiitoare?
Țiitoarea Mei o privi cu luare-aminte. Văzându-i chipul tânăr și curat, cu o sclipire de bunăvoință și teamă, simți că i se ridică însemnătatea. Toate umilințele trăite din pricina doamnei Zhou și a fiicei ei se risipiră, și se trezi privind-o pe Han Yan cu o simpatie crescândă. Îi mângâie ușor mâna și grăi cu blândețe:
– Ia te uită la tine cum vorbești – firește că m-am gândit la a Patra Domniță. Abia te-ai ridicat din boală, și am fost neliniștită pentru sănătatea ta. Am adus câte ceva de-ale gurii pentru tine.
Han Yan simți o greață lăuntrică. Cât trăise mama sa, când se purtase Țiitoarea Mei cu asemenea bunăvoință? Nu fusese oare mereu trufașă, nici măcar nerecunoscând-o ca pe a Patra Domniță? Acest chip brusc de afecțiune îi dădea fiori, ca și cum înghițise o muscă.
Neprimind niciun răspuns, Țiitoarea Mei puse tăcerea pe seama sfielii, încredințându-se și mai mult că fiica legitimă era ușor de stăpânit. În mintea sa se înfiripă un gând: să întărească legăturile cu această parte a casei.
Han Yan îi zâmbi cald:
– Vă mulțumesc pentru grijă, Țiitoare. Pe când am fost bolnavă, toate țiitoarele mi-au purtat de grijă. Yan’er a fost cu adevărat mișcată.
Deși păreau sincere, cuvintele o tulburară pe Țiitoarea Mei, care întrebă cu o ușoară încordare:
– Toate țiitoarele? Cine anume te-a mai vizitat?
Xiao Meng trase discret de mâneca stăpânei, iar aceasta își dădu seama că se trădase, acoperindu-și graba cu un tușit.
Han Yan părea să nu fi observat nimic. Răspunse cu ascultare:
– Țiitoarea Wan a trimis-o o dată pe a Treia Soră, iar Țiitoarea Zhou și Domnița Yushan vin adesea, aducând multe daruri.
La auzul acestor vorbe, Țiitoarea Mei strânse batista cu putere, blestemând-o în gând pe acea femeie nerușinată că s-a mișcat atât de iute.
Han Yan urmă:
– Chiar ieri, Țiitoarea Zhou l-a vizitat pe al Cincilea Frate și i-a adus multe jucării, printre care și o pasăre.
Țiitoarea Mei simți ceva ciudat legat de pasăre, dar nu izbuti să prindă cu gândul ce anume. Totuși, înțelese bine însemnătatea darurilor. Deși fusese o concubină dăruită de palat, anii petrecuți în rânduiala severă a acestuia o învățaseră toate meșteșugurile de a căuta favoarea stăpânului. Iar această preamărire fățișă nu-i era necunoscută.
După o clipă de tăcere, zâmbi și întrebă:
– Îți sunt dragi doamna Zhou și fiica ei?
Han Yan își trase umerii, cu o înfățișare temătoare.
– Țiitoarea Zhou și Domnița Yushan au fost bune cu Yan’er, știu asta. Deși nu-mi sunt mamă… – glasul i se frânse.
Țiitoarea Mei își înălță sprâncenele, simțind o ușurare. Ce o temea cel mai mult era ca Han Yan să fi fost câștigată de partea lui Zhou, ceea ce ar fi înclinat balanța în favoarea acelei ramuri. Dar văzând că frica față de Zhou întrecea respectul, se liniști. Copiii se tem întotdeauna de mamele vitrege.
Adoptă un aer grav și grăi:
– Femeia aceea, Zhou, are gânduri ascunse. Darurile ei poartă în ele șiretlicuri menite să vă piardă.
Han Yan tresări, ridicând privirea:
– Cum puteți spune așa ceva, Țiitoare Mei? Doamna Zhou și fiica ei sunt binevoitoare, nu le nedreptățiți.
Țiitoarea Mei o atinse ușor în frunte cu degetul, ca o mustrare plină de duioșie.
– Ești prea bună la suflet. Caută să-l abată pe Micul Stăpân de la învățătură. Cei neștiutori ar crede că-i o faptă de bine, dar în spatele blândeții se ascund fapte mârșave.
Han Yan păru cuprinsă de spaimă.
– Ce să fac, Țiitoare? Al Cincilea Frate trebuie să ajungă un mare învățat!
– Nu-ți face griji. Cât timp sunt eu aici, nu voi îngădui să le meargă planurile.
Han Yan zâmbi, aproape pe nesimțite. În sfârșit, rosti ceea ce trebuia.
Îi cuprinse mâna cu recunoștință.
– Yan’er și al Cincilea Frate vă mulțumesc, dar… – șovăi – am auzit că la ospățul de la palat, tatăl a hotărât să o ducă pe Țiitoarea Zhou.
– Ce?! – izbucni Țiitoarea Mei, ridicându-se.
După o clipă de cumpănire, întrebă:
– De unde ai aflat?
– Slujnica mea a auzit de la servitorii din curte, – răspunse Han Yan cu un glas abia șoptit. – Nu vă prețuiește tatăl cel mai mult? De ce ar duce-o pe Țiitoarea Zhou?
Această veste îi sfredeli inima. La ospețele palatului, bărbații erau datori să-și ia cu ei soția de drept. Cu doamna Wang trecută în neființă, cea care urma să fie dusă avea să fie, în ochii lumii, noua soție principală.
– A Patra Domniță, se lasă seara. Nu te mai țin din odihnă, mă retrag acum.
Han Yan zâmbi cu seninătate:
– Atunci să o însoțească Shu Hong pe Țiitoare. Deși doamna Zhou mi-ar vrea răul, dacă tatăl o prețuiește, Yan’er nu poate decât să accepte. Totuși… – chicoti – mie-mi place mai mult de Țiitoarea Mei. Țiitoarea Mei e mai frumoasă!
Laudele unui copil sunt cele mai sincere, și Țiitoarea Mei nu se putu abține să nu zâmbească, deși inima i se strânse iar. Până la urmă, Han Yan nu era decât o copilă de doisprezece ani. Pentru a o câștiga cu adevărat, trebuia să-i arate că ea, Mei, era vrednică de a deveni stăpâna casei.
Ieșind din Curtea Qingqiu, însoțită de Shu Hong, Țiitoarea Mei păși în tăcere.
Xiao Meng o privea pe furiș. Dacă stăpânul o lua pe Țiitoarea Zhou la palat, era limpede: Zhou avea acum câștig de cauză.
– Șarpoaică! – mormăi Țiitoarea Mei printre dinți, cu ură.
Xiao Meng se apropie și șopti:
– Stăpână, nu putem îngădui celor din Curtea Gong Tong să pășească în palat. Mamă și fiică sunt deja peste măsură de îngâmfate – dacă izbutesc, ne vor disprețui și mai tare.
– Cum să-i las să reușească? – şuieră Țiitoarea Mei, cu ochii sclipind a răzbunare. Trimite o scrisoare la casa Lin Zhong.
