Jiang Mu petrecuse trei zile în deplasare la Pucheng. Înainte de întoarcere, văzuse cum colegii își cumpărau pere crocante pentru familie. Simțise că și ea ar trebui să ia ceva, dar când era vorba de familie, în Nanjing, Jin Chao era tot ce avea.
Așa că, după ce le cumpără, le făcu o poză și i-o trimise lui Jin Chao:
– Mă întorc azi. Ți-am adus pere crocante.
După un timp, Jin Chao răspunse:
– Nu sunt în Nanjing.
Dezamăgită, Jiang Mu nu-i mai scrise nimic pe tot drumul de întoarcere.
Ajunsă la apartamentul închiriat, în acea seară Jiang Mu luă perele și porni spre Oon. Cei trei angajați erau toți prezenți, iar cafeneaua plină. Xiao Ke o zări și îi zâmbi imediat:
– Ai fost plecată în delegație, nu?
Lightning țâșni din vestiar, iar Jiang Mu se aplecă să-l cuprindă în brațe:
– Tocmai ce-am ajuns.
Apoi duse perele la tejghea, împărțindu-le:
– Le-am cumpărat pentru șeful vostru, dar dacă tot nu e aici, aveți grijă să le terminați voi.
Gu Tao se apropiase și el:
– Ce bunătăți avem?
– Una Oon, te rog, spuse Jiang Mu.
Dar când scoase telefonul să scaneze codul de plată, managera Fang i-l acoperi cu mâna:
– Șeful a spus că, dacă vii, nu mai trebuie să plătești.
Jiang Mu se opri o clipă, apoi zâmbi și își puse telefonul la loc, fără să mai insiste.
Lightning îi dădea târcoale, iar managera Fang întrebă:
– Tu și șeful vă cunoașteți bine, nu? Nu-i de mirare că Meng Dan te-a recunoscut.
– Sigur că-l cunosc, zise Jiang Mu. Ăsta e câinele meu.
Toți trei păreau surprinși, dar văzând cât de lipit era Lightning de ea, n-aveau cum să nu creadă. Oricum, câinele nu părea să bage în seamă pe nimeni altcineva.
Jiang Mu se așeză pe un scaun înalt și bătu ușor tejgheaua:
– Vreau să întreb ceva: șeful vostru e căsătorit? Are iubită?
Xiao Ke păru încurcată, aruncând o privire spre Gu Tao, apoi spre manageră. Gu Tao ridică mâinile:
– Nu știu, nu te uita la mine.
Managera Fang evită și ea un răspuns direct:
– E mereu ocupat. Nu știm mare lucru despre viața lui personală.
Văzând că nu află nimic, Jiang Mu schimbă subiectul:
– Și totuși, de ce călătorește atât? Pleacă în interes de serviciu? Lucrează în altă parte?
Gu Tao răspunse, aparent relaxat:
– Nu are un job full-time. N-ar face față, nu-l ține sănătatea pentru un program fix.
Jiang Mu ridică privirea:
– Ce problemă are?
Managera îl atinse pe Gu Tao cu cotul în timp ce spăla niște căni. Acesta tresări și se corectă:
– Adică… cu cafeneaua, cu școala, dacă ar mai avea și un job de birou, ar fi prea mult pentru oricine.
Jiang Mu încuviință. Cum nu plătea, se simțea stingheră să-i servească ceilalți, așa că își luă singură cafeaua. Se duse în colțul de după stâlp, acolo unde stătuse și data trecută, și îl chemă pe Lightning, care veni imediat și se așeză lângă ea, liniștit.
Scoase telefonul, se aplecă și făcu o poză de sus — cu cafeaua, ea și Lightning în cadru. I-o trimise lui Jin Chao:
– Mulțumesc pentru cafeaua gratuită.
Jin Chao răspunse:
– Mă întorc mâine.
Jiang Mu puse telefonul deoparte, mulțumită.
După ce stătu o vreme, Lightning o însoți până afară. Dar, spre deosebire de alte dăți, continuă să o urmeze pas cu pas, chiar și după ce ieșiră din curte. Xiao Ke alergă după ei, nelămurită.
– Îl iau acasă, spuse Jiang Mu. Când se întoarce șeful, spune-i să vină după el.
Și plecă împreună cu Lightning, care o urmă cu adevărat. Xiao Ke se întoarse în grabă în cafenea și îl puse pe Gu Tao să-l sune pe șef. După o conversație scurtă, închise.
– Ce-a zis? întrebă Xiao Ke, îngrijorată.
Gu Tao se întoarse calm:
– A zis doar că știe.
Xiao Ke răsuflă ușurată.
În dimineața următoare, Jiang Mu, având liber, îl plimbă pe Lightning, apoi merse la institut după-amiază și trecu pe la piață să ia câteva lucruri. Seara găti. Lightning stătea liniștit în bucătărie, alături de ea. În timp ce aștepta ca sosul să scadă pe foc mic, Jiang Mu rămase cu privirea pierdută în flacără, întrebându-se dacă așa își petrecea Jin Chao serile.
Dar măcar el îl avea pe Lightning — ea nu avea pe nimeni. Gândul acesta o întristă din nou.
La ora șapte, sursa acestei tristeți îi trimise un mesaj, cerându-i adresa. Jiang Mu îi trimise numele complexului și numărul apartamentului.
Patruzeci de minute mai târziu, el ajunse, dar nu urcă. Doar îi scrise:
– Sunt jos.
Jiang Mu coborî cu Lightning și îl văzu pe Jin Chao stând sub un ginkgo. Poate tocmai se întorsese din călătorie, pentru că era îmbrăcat sobru — cămașă închisă, cu nasturii încheiați până sus. Frunzele aurii cădeau în jurul lui, iar lumina slabă a felinarului îi contura silueta dreaptă.
Straniu, Jiang Mu întâlnise mulți oameni în toți acești ani — frumoși, bogați, rafinați — dar niciunul nu-i mai stârnise inima. Uneori se întreba dacă nu cumva îi îmbătrânise sufletul, căci nu mai tresărea pentru nimeni. Și totuși, când îl văzu pe Jin Chao, neliniștea și emoția năvăliră, necontrolate. În acel moment înțelese — nu avea să mai existe altcineva. Doar acest bărbat din fața ei îi putea atinge corzile inimii cu atâta ușurință.
Se apropie de el în balerini moi, îmbrăcată simplu. Îi păstrase câteva pere — erau dulci. Nu cumpărase multe, de teamă să nu fie prea greu de dus, și abia dacă gustase din ele. I le întinse. Jin Chao le luă.
– Ai mâncat? întrebă Jiang Mu.
– Pe drum.
– Ți-am dat și numărul apartamentului. De ce n-ai urcat?
Jin Chao ridică ușor privirea spre bloc, dar nu răspunse. Jiang Mu îngustă ochii:
– Nu e acasă.
Jin Chao privi în jur. Complexul era curat, dar vechi, construit prin anii 2000. Multe apartamente erau închiriate, locatarii diverși.
Privirea i se întoarse spre ea:
– Stai cu el?
– N-are apartament. Închiriem aici, răspunse simplu Jiang Mu.
Privirea lui Jin Chao se adânci:
– Ziceai că vă căsătoriți la sfârșit de an. N-aveți de gând să cumpărați?
– Nu ne permitem. Are salariu puțin peste 4.000 pe lună, și după asigurări și fondul de locuință, nu rămâne mare lucru. Eu încă sunt stagiară. După ce mă angajez definitiv, o să strâng bani, poate-l ajut să cumpere o locuință.
Fruntea lui Jin Chao se încruntă abia vizibil. Jiang Mu se întoarse spre el:
– Tocmai am terminat cina. E momentul perfect să te conduc la plimbare.
Porniră încet pe aleea din fața complexului. Platani înalți umbreau drumul, iar lumina felinarelor pătrundea printre frunze. Jiang Mu mergea cu lesa lui Lightning în mână, Jin Chao ducea perele. Distanța dintre ei era de un pas, păstrată cu grijă, de parcă n-ar fi vrut să calce nicio linie invizibilă.
– N-a zis San Lai că Lightning s-a pierdut? Cum de era la tine?
Jin Chao tăcu o clipă.
– Tocmai te stabilisei în străinătate. Probabil s-au gândit că ar fi prea mult pentru tine. Așa că mi l-au dat mie.
– Și ție nu ți-a fost greu?
– A fost în regulă, răspunse simplu.
Lightning mergea liniștit în față, întorcând capul din când în când spre ei. Jiang Mu spuse cu o răceală jucăușă:
– Cine era ăla care nu mă lăsa să-l țin?
Privirea lui Jin Chao se înmui, dar nu spuse nimic. Jiang Mu îl privi pe furiș, iar colțurile ochilor i se arcuiră ușor.
Nu locuia de mult în oraș, multe locuri îi erau străine. Și totuși, cu Jin Chao alături, simțea de parcă trăise aici dintotdeauna. O siguranță inexplicabilă îi umplea inima.
Dar își aminti ceva și spuse, voit acid:
– Ai tupeu. Să ții câinele fostei prietene, să deschizi o cafenea cu numele ei, să ieși noaptea la plimbare cu câinele… nevasta ta nu zice nimic?
Jin Chao o privi fără să spună nimic. Jiang Mu îi susținu privirea:
– Am zis ceva greșit? Nu sunt eu fosta ta iubită?
Jin Chao își întoarse ușor capul și întrebă:
– Și prietenul tău nu zice nimic? Ieși noaptea la plimbare cu alt bărbat.
Jiang Mu răspunse firesc:
– Nu are nimic împotrivă. Bineînțeles că nu are. El iese des la karaoke cu alte fete – am zis eu ceva?
Fruntea lui Jin Chao se încreți ușor.
– Și cum se poartă cu tine?
Jiang Mu răspunse liniștit:
– Așa și-așa. Săptămâna trecută ne-am certat rău din cauza unui telefon.
Jin Chao ridică din sprâncene, iar Jiang Mu continuă:
– Am telefonul ăsta de mai bine de doi ani. Am zis că vreau să-l schimb, dar mi-a spus că, din moment ce nu mă joc pe el și îl folosesc doar pentru mesaje și navigare, nu-mi trebuie ceva mai bun. A preferat să cumpere echipamente pentru el.
Maxilarul lui Jin Chao se încordă. Rămase tăcut o vreme, apoi întrebă:
– Și ce vezi la el?
Jiang Mu oftă adânc. În acel suspin părea că lăsa să iasă toate greutățile, neputințele și neîncrederea adunate în ea:
– Păi… am ajuns la vârsta la care se cade să mă mărit. Măcar să fie cineva cu care pot merge mai departe.
Niște copii pe skateboard trecură în viteză pe lângă ei. Jiang Mu se feri brusc, apropiindu-se de Jin Chao, iar brațul i se atinse ușor de al lui. Senzatia o făcu să ridice capul brusc și să-l privească. Jin Chao se opri din mers și o trase spre partea dinăuntru a trotuarului. Privirea lui, adâncă, o fixa intens. Fața i se înroși.
Pe trotuar mai treceau oameni din când în când, iar mașinile treceau în viteză. Dar Jin Chao nu mai păși înainte. Doar o privi serios, vocea lui joasă și gravă:
– Să nu mai glumești cu mine în felul ăsta.
Dacă toate vorbele spuse de Jiang Mu până atunci fuseseră rostite cu ușurință, acea ultimă propoziție despre „mă mărit cu cine se nimerește” o trădase complet. Jin Chao o cunoștea prea bine. Crescută în umbra unei căsnicii eșuate, nu era genul care să se resemneze cu o viață oarecare. Nu ea.
Luă lesa câinelui din mâna ei:
– Du-te acasă. Nu mai e nevoie să mă conduci.
Jiang Mu privi silueta lui care se îndepărta și strânse buzele. Strigă nemulțumită:
– De ce crezi că glumesc? Ce mă face să nu pot spune așa ceva?
Jin Chao se opri și se întoarse. Îi rămăseseră câțiva pași între ei. Jiang Mu ridică bărbia:
– Spune ceva!
Privirea lui Jin Chao se adânci și rosti:
– Pentru că mă doare să aud asta.
Până și după ce Jiang Mu se întoarse în apartamentul închiriat și căzu în canapea, acele șase cuvinte îi răsunau în minte. Atât de tare, încât nici nu realiză că Jin Chao luase Lightning cu el.
Toată seara aceea, Jiang Mu se simțea de parcă se întorsese în adolescență. Inima i se tulbura doar de la o singură replică a lui Jin Chao — ba zâmbea prostește, ba se încrunta cu nemulțumire. Abia când se băgă în pat își aminti că nu i se spusese nimic despre câine — era al ei, totuși!
Așa că îi trimise un mesaj:
– Cum îndrăznești să-mi iei din nou câinele?
După câteva minute, Jin Chao îi trimise un emoticon zâmbitor. Cum a doua zi avea de lucru și nu putea avea grijă de câine, Jiang Mu n-avu ce face decât să-l lase în pace pentru moment.
…
Toamna în Nanjing putea coborî brusc, ca și cum iarna ar fi sosit peste noapte. Cu o seară înainte, Jiang Mu stătuse acasă în tricou. Dar a doua zi, înainte să plece de la birou, vântul se înăspri. Scoase capul pe ușă să verifice și strănută imediat de frig.
Un coleg scrisese pe grupul de serviciu că, potrivit ultimelor date de la Administrația Meteorologică, un front rece urma să aducă ploi și scăderi bruște de temperatură în următoarele două zile. Fuseseră avertizați să fie atenți în drumurile spre și de la muncă.
Pe drum spre casă, Jiang Mu se gândise să-i trimită mesaj lui Jin Chao, să-l atenționeze să se îmbrace gros. Dar apoi se întrebă ce erau ei de fapt — ea se îngrijora de el, iar el părea rece și departe.
Și totuși, ajunsă acasă, primi un mesaj de la el:
– Mâine vine frigul și plouă. Ai grijă cum te îmbraci și ia o umbrelă.
Jiang Mu ținu telefonul în mână, suprimând zâmbetul care-i înflorise în colțul buzelor. Nu-i răspunse imediat, în ciuda inimii care i se încălzise.
În zilele următoare, echipa ei primi o nouă sarcină, iar munca deveni dintr-o dată aglomerată. Nici măcar nu mai avu timp să treacă pe la Oon, ba chiar participă la o conferință de specialitate, însoțindu-l pe cercetător la Shanghai.
Cât timp se afla la Shanghai, Jiang Mu primi un apel neașteptat de la Jin Chao. Era la muncă și nu putea răspunde, așa că îl respinse. Abia când se întoarse seara la hotel, îl sună înapoi.
Când apelul se conectă, vocea lui Jin Chao se auzi calmă:
– Unde ești?
Jiang Mu zâmbi ușor și răspunse, pe un ton jucăuș:
– Nu-ți spun.
Respirația lui regulată se auzea la capătul celălalt al liniei. Jiang Mu rămase și ea tăcută, sprijinită de marginea ferestrei, privind luminile râului Huangpu. Tăcerea se prelungi, până când Jin Chao întrebă:
– Ai timp să ne vedem? Am ceva pentru tine.
– N-am timp, spuse Jiang Mu.
Jin Chao nu păru iritat. Întrebă, cu aceeași răbdare:
– Ce-ar trebui să se întâmple ca să ai timp?
Jiang Mu își privi reflexia în geamul întunecat, iar zâmbetul i se adânci treptat:
– Vino cu mine pe munte weekendul ăsta.
Dar Jin Chao tăcu. O tăcere lungă, fără niciun cuvânt.
Zâmbetul lui Jiang Mu se șterse treptat.
– Dacă nu vrei, uită. N-ai dus niciodată până la capăt promisiunea că mă scoți undeva, iar când a zis San Lai că ieșim toți pe munte vara trecută, nici aia n-a mai avut loc. Țin minte toate lucrurile astea.
Jin Chao păru să ofteze ușor:
– Dacă mergem în drumeție… o să te simți mai bine?
– Chiar dacă nu, asta înseamnă că nu vii?
Trecu o clipă lungă. Apoi Jin Chao răspunse rar și serios:
– Bine. Mergem pe munte weekendul ăsta.
