Jiang Mu nu s-ar fi așteptat niciodată ca Chris să vină singur în China ca să o caute. Iar când află că mama ei nu venise împreună cu el, o neliniște apăsătoare i se cuibări deja în inimă.
Înainte de asta, Chris vorbise deja un timp cu Jin Qiang, dar imediat ce Jiang Mu reveni acasă, el își exprimă dorința de a discuta cu ea în particular.
Într-un mic restaurant intim, Chris îi dezvălui lui Jiang Mu motivul venirii sale în China. Știa că examenul ei de admitere la facultate se încheiase și aflase de la mama ei că obținuse un rezultat bun. În timp ce o felicita, îi aduse și o altă veste.
În martie anul trecut, la cinci luni și jumătate după ce Chris o cunoscuse pe Jiang Yinghan, ea fusese diagnosticată cu o stenoză cardiovasculară de 78%. Dacă afecțiunea ar fi evoluat, risca o ocluzie vasculară completă. Medicii recomandaseră intervenție chirurgicală de urgență – altfel, pericolul era iminent.
La acea vreme, mai rămâneau doar două luni până la examenul de admitere. Jiang Yinghan nu putea accepta o operație într-un moment atât de crucial. După ce înțelese riscurile și rata de succes, deveni și mai ezitantă. Odată intrată în sala de operații, procesul de recuperare lung și chinuitor ar fi devenit o povară grea pentru unica ei fiică. Era îngrijorată că, dacă Jiang Mu urma să plece la facultate într-un alt oraș, boala ei avea s-o apese și mai mult.
Îi povestise lui Chris despre starea ei, convinsă că relația lor se va încheia acolo. Însă, spre surprinderea ei, la doar două zile după, Chris venise cu flori și un inel, cerând-o direct în căsătorie. În acele două zile, contactase un fost coleg de facultate, acum un reputat specialist cardiovascular, și spera s-o ducă pe Jiang Yinghan în Australia pentru operație.
În clasamentele sistemelor medicale din țările dezvoltate, Australia era pe locul al doilea, după Regatul Unit, în special în tratarea afecțiunilor cardiovasculare. Profesorul Ivek, fostul coleg al lui Chris, îi oferise un plan chirurgical detaliat și o rugase să ajungă cât mai curând în Australia pentru evaluări directe.
Când Jiang Yinghan i-l arătă medicului ei curant, profesorul Guo, acesta recunoscu numele – fusese la o prezentare susținută de Ivek în urmă cu peste zece ani. Profesorul Guo o încurajă: dacă avea posibilitatea să fie operată de Ivek, ar fi o ocazie rară.
Totuși, tratamentul medical pe cont propriu în Australia era extrem de costisitor. Având în vedere nevoia de recuperare pe termen lung, imigrarea părea cea mai rentabilă soluție. Jiang Yinghan considerase că, acceptându-l pe Chris și mergând la tratament în Australia, putea minimiza riscurile și, totodată, reduce povara asupra fiicei ei.
Nu-i spusese lui Jiang Mu nimic despre boală. Era încă prea tânără, emoțional instabilă, și nu voia ca presiunea să-i afecteze performanța la examen. Plănuise să-i mărturisească după terminarea testului, dar Jiang Mu descoperise din greșeală actele de imigrare, forțând-o să-i spună despre relația cu Chris. Se aștepta ca Jiang Mu să se opună, dar reacția ei fusese cu mult mai violentă decât anticipase.
Se simțea vinovată pentru rezultatul slab al fiicei ei la simulări. Înțelegea ce temeri avea Jiang Mu, dar și mai mult se temea că, aflând că rata de supraviețuire era sub 50%, fiica ei s-ar prăbuși. Așa că o trimisese la Jin Qiang. Nu și-ar fi dorit ca Jiang Mu să aibă vreo legătură cu acea parte a familiei, dar, în lipsa altor opțiuni, el rămânea singurul om de încredere din China – era, la urma urmei, tatăl ei.
Poate că Jiang Mu avea s-o urască – că plecase tocmai atunci în străinătate, că alesese brusc să se căsătorească și să emigreze. Dar Jiang Yinghan nu voia ca boala ei să afecteze viitorul fiicei sale. În loc ca Jiang Mu să fie forțată să asiste la o operație cu șanse incerte și apoi să trăiască luni întregi cu frica, alesese să ascundă totul.
– Mama ta a fost operată pe inimă în urmă cu trei luni, spuse Chris, așezat în dreapta lui Jiang Mu. La auzul acestei vești, deși era vară în toi, un fior îi străbătu trupul, iar lacrimile îi năvăliră necontrolat. Știa că mama ei suferea de ani buni de angină și lua tratament, dar nu-și imaginase că pastilele deveniseră ineficiente și că situația ajunsese atât de gravă.
Chris o liniști, spunându-i că intervenția decursese bine. Mai era nevoie de tratament ulterior, dar viața îi fusese salvată. Înainte să plece din China, fiica cea mare a lui Chris se întorsese acasă din Malden ca să aibă grijă de Jiang Yinghan și avea să rămână până se întorcea el.
Vizita lui avea și un alt scop – voia să-i afle părerea. Dacă Jiang Mu era de acord să studieze în Australia, el se angaja s-o ajute cu toate formalitățile. Desigur, dacă nu voia, el și mama ei aveau să-i respecte alegerea. Totuși, la final, Chris îi prinse mâna și spuse cu gravitate:
– Mama ta are nevoie de tine.
Jiang Mu îl privi prin lacrimi. Fața lui Chris părea mai îmbătrânită decât o știa de la Anul Nou. Deși veniseră târziu în viața fiecăruia, el își asumase boala ei, o însoțise la medici, o îngrijise cu răbdare. Iar ea… ea îl acuzase de escrocherie în fața mamei, se certase cu ea pentru întoarcerea în Suzhou și nu înțelesese nici de ce vânduse casa.
Privind acum în urmă, toate acele gesturi fuseseră ca niște cuțite în inima mamei ei. Jiang Mu izbucni în plâns. După divorțul părinților, când era foarte mică, își avusese doar mama. Jiang Yinghan nu căutase niciun alt bărbat, muncise singură să-i plătească meditațiile, cursurile de guzheng, o dusese la concursuri, la repetiții, prin ploaie sau vânt. Tot ce fusese, fusese pentru ea. Și când ajunsese între viață și moarte, când fusese dusă singură pe masa de operație, fiica ei nu fusese alături. Era singură, în altă țară, fără nicio rudă. Cum să nu fi fost copleșită?
Jiang Mu își acoperi fața cu palmele. Ce drept avea să refuze? Ce motiv avea să nu plece alături de mama ei? Ce justificare avea să lase fiica lui Chris să-i ia locul?
N-avea niciun motiv. Din clipa în care auzise de boala ei, Jiang Mu își dorise deja să fugă spre ea. Vinovăția o sufoca. Se ura pentru că nu descoperise mai devreme boala, pentru că nu-i fusese alături, pentru toate certurile și împotrivirile.
Nu repeta decât un singur lucru:
– Îmi pare rău… îmi pare rău…
Nu știa cui îi spunea – lui Chris, mamei ei, sau lumii întregi. Poate că era deja complet frântă, transformându-și vina în acel „îmi pare rău” spus din nou și din nou.
În perioada următoare, Chris o însoți peste tot pentru acte, cereri de înscriere, proceduri. Jin Qiang nu putu face mare lucru, doar îl invită de două ori la cină ca să-i mulțumească.
De la alegerea profilului universitar până la dosare, adeverințe, certificate, analize medicale, asigurări, poze, formulare fără sfârșit – toate le completă cu Chris alături. Fără el, în haosul provocat de dispariția lui Jin Zhao și de starea mamei, Jiang Mu n-ar fi știut de unde să înceapă.
În tot acest timp, nu încetă să-i trimită mesaje lui Jin Zhao. Îi povesti prin mesaje despre mama ei, despre plecarea în Australia, despre planurile pentru viitor. Dar toate acestea fuseseră decise în doar câteva zile, iar ea era complet pierdută. Nu mai mergea la service zilnic. Shandian fusese dus temporar la atelierul lui San Lai, care și el devenise tot mai ocupat.
După ce toate actele fuseseră rezolvate, Chris rezervă biletele spre Melbourne. Jiang Mu nu mai avusese nicio veste de la Jin Zhao de aproape o lună. Când primi detaliile zborului, stătea la fereastra camerei ei, privind luna în scădere. Nu mai era timp. Dacă Jin Zhao nu dădea niciun semn, nu mai putea aștepta.
Ridică telefonul, deschise conversația cu el și începu să scrie un mesaj lung despre plecare, întoarcere, viitorul lor. Dar privind cuvintele palide de pe ecran, realiză că nu aveau sens. Fără el, toate planurile ei erau goale.
Șterse tot. Trimise doar un singur rând:
– Plec. Dacă vezi asta, te rog să mă contactezi cât mai repede. Mi-e dor de tine, Mu Mu.
Crezuse că mesajul avea să se piardă ca toate celelalte. Dar la 3:30 dimineața, telefonul de lângă pernă se aprinse. De parcă o presimțise, Jiang Mu deschise ochii și, după o clipă de ezitare, întinse mâna.
Contul care nu răspunsese niciodată trimisese un mesaj.
Zhao: Mâine dimineață vine San Lai să te ia. Hai să ne vedem.
Jiang Mu se ridică brusc în șezut, privind mesajul încremenită. Îl reciti iar și iar, convinsă că visează. După aceea, nu mai putu dormi. La primele ore ale dimineții era deja îmbrăcată, sunându-l pe San Lai.
Își amintea că în ziua aceea vremea nu fusese prea bună – cerul era acoperit de nori încă de dimineață și era chiar răcoare, lucru rar întâlnit. Purta o rochie deschisă la culoare, își strângea brațele la piept și aștepta pe marginea drumului de la prima oră. San Lai venise să o ia cu mașina lui albă.
Mașina mersese foarte mult, atât de mult încât Jiang Mu crezuse că părăsiseră provincia, dar în realitate fuseseră puțin peste două sute de kilometri. Cu inima neliniștită, Jiang Mu ținuse ochii ațintiți pe geam tot drumul. Ieșiseră din stația de taxare și intraseră într-un alt oraș, singurul din apropiere cu aeroport. Față de Tonggang, zona părea ceva mai dezvoltată, cu mai multe clădiri înalte. Pe măsură ce pătrundeau în zona urbană, se puteau zări centre comerciale și clădiri de birouri. Adresa pe care Jin Zhao i-o trimisese lui San Lai era într-o alee îngustă, unde se blocaseră pentru scurt timp înainte să poată înainta. Era sens unic, așa că San Lai oprise mașina pe marginea drumului. În dreapta se afla un bar de relaxare, cu o fațadă albastră.
– You Jiu a zis că aici e locul, îi spuse San Lai.
Jiang Mu întoarse capul spre tăblița de lemn de la ușă, pe care scria „Welcome”, și rosti deodată:
– Ai fost în legătură cu el tot timpul, nu-i așa?
San Lai nu spuse nimic. Jiang Mu îl privi:
– De ce nu mi-ai zis?
San Lai rămase cu ochii fixați în față, apoi ridică umerii:
– Așa mi-a spus You Jiu. Întreabă-l pe el.
Sprâncenele lui Jiang Mu se încruntară treptat. San Lai o îndemnă:
– Urcă. E la etajul doi.
…
Era un bar de relaxare care servea deserturi și cocktailuri, deși la prânz era aproape gol. Parterul era pentru comenzi, etajele doi și trei pentru primire. Jiang Mu urcă încet scările, pas cu pas, până la etajul doi.
Acolo nu era nimeni. Toate mesele și scaunele erau goale, în afară de un bărbat într-o cămașă albă, așezat pe canapeaua de lângă fereastră. Când auzi pașii lui Jiang Mu, privirea i se întoarse încet de la fereastră.
Lumina pătată trecea printre frunzele de paulownia și cădea pe el. Cămașa albă părea o pânză curată pe care se așterneau acele umbre tremurătoare și fine. Sub sprâncenele drepte, ca trasate cu sabia, i se adânceau ochii negri ca cerneala, iar în clipa aceea, acei ochi păreau să poarte în ei ani nespus de mulți.
Ani mai târziu, Jiang Mu nu putea uita acea scenă. Acela fusese… ultima amintire pe care o păstrase despre Jin Zhao.
Își amintea că în acea întâlnire, după ce se așezase în fața lui, nu spuseseră nimic. Doar zâmbiseră unul altuia și se priviseră în tăcere. Era bucuria de a fi scăpat cu viață, emoția revederii după o lungă despărțire, dar și tristețea unei iminente despărțiri.
Își amintea și că Jin Zhao îi comandase o cafea – un latte cu vanilie și un strop de scorțișoară.
Vorbi el primul:
– Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine în tot timpul ăsta, nu?
Mai bine n-ar fi spus. Cum deschise gura, toată suferința din inima și din ochii lui Jiang Mu năvăli la suprafață.
– Ți-ai încheiat misiunea?
Jin Zhao strânse mânerul ceștii între palme:
– Aproape.
Cămașa era împrumutată pe moment, nu i se potrivea prea bine. Ca să nu-și dea Jiang Mu seama, suflecase mânecile scurte până la coate. Arăta curat și simplu.
– În noaptea aceea… ai văzut Night Zhenzhu?
El își coborî ochii și zâmbi slab:
– Am văzut-o.
Jiang Mu îi apucă mâna cu entuziasm:
– Deci nu erai în mașină? Nu erai acolo când a explodat, nu-i așa?
Jin Zhao ridică ceașca spre buze, evitându-i imperceptibil atingerea – o mișcare discretă, dar care o făcu pe Jiang Mu să simtă o înțepătură în inimă.
Îl privi încordată, ochii i se umpluseră de o tristețe greu de ascuns. El luă o gură din cafeaua amară, puse ceașca jos și, cu privirea în jos, îi spuse:
– Nu sunt un zeu. Sunt doar un om obișnuit.
Privirea lui Jiang Mu începu să tremure neliniștit:
– Ce înseamnă asta?
Jin Zhao o privi – fața ei era oricum mică, dar acum slăbise atât de mult încât doar pomeții i se mai conturau. Fruntea i se încreți ușor, apoi își întoarse repede capul spre fereastră, ascunzând la timp emoțiile din privire:
– Cum e mama ta?
Jiang Mu coborî capul, glasul îi era înfundat:
– A trecut de operație. A fost în regulă în mare parte, dar încă se recuperează. O să știm mai multe când ajung acolo.
Jin Zhao tăcu o vreme, apoi încuviință:
– Du-te repede. Când omul e bolnav, e bine să aibă familia aproape.
Ochii lui Jiang Mu se umplură de lacrimi:
– Atunci… când te-am întrebat dacă vrei să mergi cu mine la Nanjing… acum eu nici măcar nu mai pot merge. Mă vei învinui?
Jin Zhao o privi din nou. Ochii lui întunecați păreau plini de blândețe, glasul jos, dar clar:
– Ești încă tânără. Vom avea destul timp. Dar mama ta nu mai are. După o operație majoră, starea de spirit contează enorm. Dacă ești lângă ea, va trece mai ușor peste.
Jiang Mu strânse buzele, fără să răspundă.
El continuă:
– Atunci când m-ai întrebat despre viitor, ți-am spus că am să-ți dau un răspuns peste câteva zile.
De fapt, m-am tot gândit la întrebarea asta. La relația noastră. Care, privită din afară, pare întotdeauna… puțin împotriva firii.
Nu m-am gândit niciodată să am ceva cu cineva în această perioadă – momentul nu e potrivit, nici eu nu am energia necesară. Dar ești tu. Nu altcineva.
Spui că te-ai obișnuit de mică să te porți astfel cu mine – în fața altora tăcută și politicoasă, iar în fața mea plângăcioasă și încăpățânată. Ce pot să fac cu tine? Vrei să fii cu mine. Și știi bine că nu te pot refuza. Ți-am refuzat vreodată ceva?
Jiang Mu îl asculta cu respirația tăiată, strângând ceșcuța tot mai tare.
Jin Zhao îi zâmbi slab, cu o îngăduință melancolică:
– Dar cât din asta e obișnuință și cât e… sentiment adevărat față de cineva de sex opus? Nici eu nu știu. În afară de colegii de clasă, n-ai mai avut prieteni băieți. Doar pe mine m-ai cunoscut cu adevărat, de mică. E normal să fii atașată. Ca atunci când aveai 8-9 ani și te supărai dacă mă vedeai cu vreo colegă care nu-ți dădea atenție. Era iubire? Nu. Era gelozie copilărească.
Așa că te-ai întrebat dacă ce simți pentru mine e iubire între bărbat și femeie… sau doar vrei să rămân fratele mai mare care să te ocrotească?
Inima lui Jiang Mu era un haos. Nu putea despărți raționamentul de emoție. Era prinsă doar în tornada stârnită de cuvintele lui.
Jin Zhao oftă ușor, luă din nou o gură mică de cafea, lăsă ceașca jos și privi lichidul care se legăna slab înăuntru:
– Eu tot bărbat rămân. Și am dorințe care nu țin doar de emoții. Ce s-a întâmplat între noi atunci… a fost o grabă. Hai să ne liniștim amândoi cât timp ești plecată.
– Dacă mama ta ar ști despre noi, nu i-ar face bine deloc. Ar trebui să înțelegi că… are anumite păreri despre mine care nu se vor schimba peste noapte. N-o folosi pe mine ca s-o rănești sau s-o superi, înțelegi?
Jiang Mu își ținea emoțiile strâns legate în piept, dar genele îi tremurau fără oprire.
Jin Zhao își coborî privirea, gâtul i se strânse, dar tot îi spuse:
– Ar trebui să ieși, să cunoști mai mulți oameni. Poate o să vezi că există mulți bărbați mai buni decât mine.
Privirea lui Jiang Mu, limpede până atunci, deveni încețoșată. Ochii îi erau larg deschiși, încercând să împiedice lacrimile să cadă, dar vocea trăda deja ruptura lăuntrică:
– Vrei să ne despărțim?
Jin Zhao zâmbi vag, se aplecă ușor:
– Hai aici.
Jiang Mu se aplecă peste masă, apropiindu-și fața. El îi ridică mâinile și i le așeză pe obraji, privindu-i întâi ochii plini de lacrimi, apoi vârful roșu al nasului și, în cele din urmă, buzele tremurânde. Degetele-i reci se strânseră ușor – de câteva ori era gata s-o tragă spre el, indiferent de consecințe, dar, în cele din urmă, doar îi șterse lacrimile, șoptindu-i cu o respirație caldă:
– Știi că nu asta vreau să spun.
Jiang Mu nu mai putu rosti niciun cuvânt. Cu genele ude lăsate în jos, asculta cum el continua:
– Când ajungi acolo, încearcă să te înțelegi bine cu familia tatălui vitreg. Dacă nu poți, măcar poartă-te frumos. Nu-i face greutăți mamei tale. Am auzit că acolo sunt multe locuri frumoase – ieși, plimbă-te, nu sta numai în cameră. Fă-ți prieteni noi, nu te teme să saluți lumea. După ce vezi pe cineva de două ori, devine cunoscut – nici străinii nu-s altfel.
Dacă întâlnești un băiat potrivit, nu te duce direct acasă la el – nu mulți bărbați au autocontrolul fratelui tău, să știi.
Lacrimile i se rostogoleau pe degete, iar el i le ștergea, răbdător, din nou și din nou. Jiang Mu mormăi:
– Tu chiar crezi că m-aș duce la oricine acasă? Eu nu merg acasă la nimeni. Eu merg la tine pentru că… casa ta e și casa mea, nu-i așa?
Pe tot parcursul, Jin Zhao păstră acel zâmbet slab, îngăduitor. Ușurința lui o făcea pe Jiang Mu să creadă că despărțirea nu va fi lungă, că doar pleca la studii, și că, după ce va mai crește puțin, avea să revină și să-i spună hotărât:
– Vezi? Am douăzeci de ani și tot nu te-am uitat. Înseamnă că te iubesc cu adevărat, nu?
Dar totodată îi era teamă. Teamă că, după ce pleca, viața avea să-i despartă iremediabil. Nu mai erau copii. Nu mai aveau încă nouă ani la dispoziție.
Își ridică genele ude, își mușcă buza, și îl privi fix pe Jin Zhao:
– Dacă plec și tu ajungi cu altcineva, eu rup orice legătură și nu mă mai întorc niciodată în China. Te las să regreți toată viața, ai înțeles?
Jin Zhao își strânse buzele într-un zâmbet neputincios:
– Și n-ar fi păcat de fața asta a mea?
Jiang Mu se îndreptă brusc în scaun, furioasă, privindu-l cu ochii roșii, plini de lacrimi. Fața ei părea atât de fragilă, ca și cum toată lumea o trădase.
Jin Zhao nu mai avu putere s-o tachineze și-i promise:
– Nu voi fi cu nimeni până nu mă asigur că tu ai început o altă relație.
Abia atunci Jiang Mu păru ușurată. Ținând între degete micuța mărgea de jad de la gât, îl întrebă:
– Atunci… trebuie să ți-o înapoiez?
Jin Zhao îi privi expresia atentă, dar ezitantă. Ochii lui se îmblânziră:
– Păstreaz-o.
Nu mai zăboviră mult, doar cât să termine cafeaua. Apoi Jin Zhao spuse:
– Mașina e parcată ilegal jos. San Lai trebuie că fierbe în ea. Hai să mergem.
Jiang Mu îl privi lung, apoi se ridică și se apropie de el. În expresia lui Jin Zhao se ivi pentru o clipă o panică subtilă, dar se redresă rapid și o privi drept. Jiang Mu se opri lângă el, își ridică brațele:
– Pot să te îmbrățișez înainte să plec?
Nodurile degetelor lui Jin Zhao se încordară, ca și cum ar fi vrut să sfărâme ceașca. Dar păstră același zâmbet slab și-i spuse:
– Mai bine nu. Data viitoare când ne vedem, îți dau cât de multe îmbrățișări vrei. Du-te tu prima, eu mai aștept pe cineva.
Mâinile lui Jiang Mu coborâră în gol, ca ale cuiva care s-a zbătut prea mult și, în cele din urmă, s-a lăsat dus de apă.
…
După ce pașii ei se pierdură pe scări, Jin Zhao rămase nemișcat privind pe fereastră. Jin Fengzi coborî de la etajul trei, se apropie de el și spuse:
– Acum ai făcut-o. N-ai zis că poți primi o proteză? Doctorul Gu tocmai m-a certat la telefon. A zis că trebuie să aștepți cel puțin jumătate de an după vindecare ca să poți fi protezat. M-ai păcălit și pe mine. Dacă nu vrei a doua operație, mai bine te întorci la spital.
Privirea lui Jin Zhao nu se clinti de la geam, dar vocea îi trăda singurătatea:
– Nu mă grăbesc. După ce pleacă ele… mi-e doar teamă să nu observe, știi?
Jin Fengzi își șterse nasul:
– Și dacă nu-i spui nici după ce-a plecat? Nu-ți e teamă că o să-și găsească un băiat străin și o să te uite?
Acele cuvinte în sfârșit zdruncinară privirea lui Jin Zhao. Oricine are dorințe – dacă n-ai gustat niciodată, e ușor să reziști, dar dacă ai gustat… cum mai poți să renunți?
Gâtul i se mișcă ușor. Îngropă toate emoțiile dureroase în adâncul inimii. Vocea îi era joasă:
– Abia aflase de boala mamei. E deja un șoc pentru ea. Dacă ar mai afla și ce-am pățit eu, tu ce crezi că ar face? Ar rămâne să aibă grijă de mine? Sau s-ar duce la mama ei? E prea mult pentru o adolescentă. Și are facultatea înainte. N-o pot ține lângă mine. Mai bine suferă unul, decât amândoi.
Jin Zhao îndură durerea din piciorul stâng, privind cum Jiang Mu urcă în mașină. Nu clipea. Îi era teamă că, dacă închide ochii o singură dată, o va pierde pentru totdeauna.
Era doar recunoscător că în noaptea aceea nu o atinsese – măcar ea putea pleca și începe din nou, curată.
Jiang Mu coborî geamul. Chipul ei mic, palid, apăru afară. Îl privea tăcut de jos în sus.
El nu era omul care să plângă. Trecuse prin douăzeci de ani de urcușuri și prăbușiri, fără ca nimic să-l doboare. Dar în clipa în care Honda albă se îndepărtă… ochii i se înroșiră pentru prima dată.
Pe drumul de întoarcere, Jiang Mu se simțea foarte neliniștită. Când era mică, despărțirile de Jin Zhao păreau întotdeauna temporare – aveau impresia că se vor revedea imediat. Abia acum, când crescuse, înțelese cu adevărat cât de înspăimântătoare era distanța. Puteau să piardă legătura chiar și despărțiți de câteva provincii; acum, cu Oceanul Pacific între ei, urmau să se întoarcă pe orbite care nu se mai intersectau. Drumul din față era lung și depărtat, fără capăt.
Când ajunseră din nou în Tonggang, San Lai o întrebă:
– Când pleci?
Jiang Mu se trezi din gânduri și răspunse:
– Pe 28.
San Lai tăcu.
Jiang Mu își aminti ceva și spuse:
– Ah, da, am verificat în legătură cu Lightning. Vaccinurile îi expiră și nu poate intra în țară cu mine. Poți să-l vaccinezi luna viitoare și să mi-l trimiți? Mă ocup eu de cușca de transport.
San Lai ținea volanul strâns, fără să spună nimic. După o vreme, rosti brusc:
– Mu Mu, s-ar putea să-ți dau o veste proastă.
Jiang Mu se îndreptă în scaun:
– Ce veste?
– Lightning a dispărut.
Jiang Mu crezu că auzise greșit:
– Ce-ai zis? A dispărut? Cum e posibil?
San Lai aruncă o privire spre ea:
– Ți-am zis mai demult că mai bine îl sterilizai. De când a intrat în călduri, fuge aiurea. Azi-noapte am crezut că se întoarce după ce se plimbă puțin prin spate, dar când m-am dus să-l caut, nu era nicăieri.
Vorbind, opri mașina sub blocul lui Jin Qiang. Se uită la Jiang Mu cu vinovăție:
– E vina mea că n-am fost atent. Dar nu-ți face griji, am experiență cu câini în călduri. Probabil a fost ademenit de vreo cățea prin apropiere. S-ar putea să se întoarcă după câteva zile – câinii știu drumul spre casă. Cine știe, poate îți aduce și o mireasă. Dacă apare, îți spun imediat.
Și dacă nu, îl pun pe Xi Shi să-ți facă un pui și mai frumos, ți-l trimit eu, bine?
Jiang Mu își șterse ochii și întoarse fața spre geam. Îl crescuse de atâta vreme, se atașase de el și voia să-l ia cu ea. Cum să nu fie neliniștită, tocmai acum? Dar nu putea să-l învinuiască pe San Lai.
Își trase nasul și spuse:
– Atunci te rog, fii atent. Să-mi spui dacă apare.
San Lai privi în parbriz, dând din cap, cu o expresie greu de citit.
Jiang Mu îl privi din profil, la buclele lui lungi și dezordonate – din ce în ce mai mult părea un vagabond japonez. Nu se putu abține să întrebe:
– Ne cunoaștem de atâția ani și tot nu știu cum te cheamă complet.
San Lai ezită, apoi îi aruncă permisul auto. Jiang Mu deschise carnetul și citi: „Lai Hamo”. Făcu ochii mari:
– Te cheamă Lai Hamo?
– …Nu contează.
San Lai smulse carnetul și îl aruncă deoparte.
Adevărul era că supărarea lui cu Bătrânul Lai începuse, probabil, chiar de la naștere, de când îi fusese dat acel nume. De aceea nu lăsa pe nimeni să-i spună pe numele real.
După ce Jiang Mu își luă la revedere și coborî din mașină, San Lai deschise brusc geamul și îi strigă din urmă:
– Jiang Xiao Mu.
Ea se întoarse. Chipul ei, prins de lumină, era imaginea vârstei ei celei mai frumoase – trecuse pe aici și lăsase o umbră grațioasă în urmă.
San Lai o privi zâmbind, cu un soi de tandrețe ascunsă sub gluma obișnuită:
– Dacă You Jiu nu te mai vrea vreodată, și nu ești fericită în străinătate, întoarce-te. Fratele San Lai te vrea. Îți garantez că te hrănesc cu copane de pui în fiecare zi până devii albă și dolofană.
Razele soarelui coborau printre nori, iar în ochii ei se reflecta strălucirea tinereții.
…
De pe balconul spitalului se vedeau arborii de mătase de jos. Vara, când înfloreau, florile lor roz deschis aveau un aspect pufos, moale, care fâlfâia ușor în adierea vântului. Jin Zhao stătea în scaunul cu rotile, nemișcat, de câteva ore. Își amintea de cele două nopți în care Mu Mu dormise lângă el, cum vârfurile părului ei scurt îi gâdilau fața și nu putuse adormi toată noaptea, dar în schimb simțise o liniște extraordinară. De acum înainte, nu va mai fi nimic.
Ușa se deschise. Jin Zhao nu se întoarse, nu mișcă. De când o văzuse pe Jiang Mu, nimic în jur nu mai conta.
San Lai păși pe balcon, se rezemă de pervaz, aruncă o privire la mâncarea neatinsă și oftă adânc.
Jin Zhao nu ridică ochii. Întrebă doar:
– A plecat?
San Lai făcu clic clic din brichetă:
– Ce altceva? Crezi că mai stă pentru Anul Nou?
Jin Zhao tăcu din nou. Parcă era statuie.
– Am auzit că ți-ai pus proteză înainte s-o vezi? Inconștient. Nu te grăbi să te ridici, așteaptă să te vindeci cum trebuie.
– Nu mă mai grăbesc. De când a plecat ea, nu mai am de ce.
După o vreme, San Lai spuse brusc:
– Cocoșul de Fier a fost prins.
Cocoșul de Fier se numea, de fapt, Wang Mu. În martie, într-o noapte, după ce Jin Fengzi băuse cu niște prieteni și se întorcea la atelier, văzuse din greșeală Audi-ul lui Boss Wan în timp ce căuta un taxi. În mașină, în treacăt, zărise o siluetă care semăna mult cu Wang Mu. Nu spusese nimănui. Băuse prea mult și se temuse să nu fi văzut greșit. Nu voia să semene îndoială fără motiv.
În ziua cursei, când Wang Mu plecase brusc și Jin Fengzi îl întrebase unde se duce, spusese că se întoarce la atelier după ceva. Dar când Jiang Mu și San Lai ajunseseră și spuseseră că nu se întorsese deloc, atunci i se aprinsese becul – prea târziu.
În urmă cu ani, când Jin Zhao fusese implicat în necazuri legale, familia lui era ocupată cu boala surorii. Doar frații îi rămăseseră aproape – se strânseseră și puseseră bani de țigări pentru el.
Mai târziu, când s-a certat cu Boss Wan, mulți dintre frații devotați plecaseră și ei. Când a vrut să-și deschidă propriul atelier, Wang Mu știa că avea nevoie de fonduri și l-a sprijinit fără nicio întrebare.
Să plece de la Wan era una, dar să facă afacere cu Jin Zhao era o declarație directă de război. Și totuși, Wang Mu a ales să fie de partea lui când avea cel mai mult nevoie.
Jin Zhao era om de legături. Ținea la frații lui, dar era totuși doar un om, cu slăbiciuni.
Îl cunoștea pe Wang Mu încă din liceu, când lucrau amândoi în atelierul lui Wan. După ani împreună, erau ca frații adevărați. Tocmai pentru că Wang Mu îl cunoștea atât de bine, știa și cât era de atent Jin Zhao. Ei doi colaboraseră mereu, luând pe rând masa, fumatul, mersul la toaletă – ca nimeni să nu poată umbla la mașină.
De aceea Wang Mu a așteptat până la ultima verificare dinaintea cursei. Când puterea motorului ajungea la maxim, mașina era destinată să cedeze.
Dar între familie și frăție, Wang Mu a ales familia. L-a trădat pe omul în care Jin Zhao avusese cea mai mare încredere – o lovitură fatală, imposibil de evitat.
Wang Mu a plătit prețul, dar în schimb și-a protejat familia. În lumea asta, câte decizii nu sunt luate cu inima strânsă? Câte drumuri ce par a fi alegeri nu lasă, de fapt, nicio cale?
La final, aceeași mână care clădește e capabilă să distrugă.
După accidentul lui Jin Zhao, suspiciunea s-a îndreptat spre altcineva. Cel care ieșise pe locul doi a fost arestat primul de ofițerul Lu și echipa lui, interogat toată noaptea și eliberat a doua zi. După aceea, acel bărbat a început să ia legătura cu Boss Wan și să-i scurgă informații, lucru care a atras atenția superiorilor.
Când rețeaua lui Boss Wan a fost întreruptă, s-au deschis căile pentru Jin Zhao. Accesul la o listă extinsă de nume a fost decisiv pentru progresul anchetei – dar și-a pierdut definitiv piciorul stâng.
Focurile de artificii pe care le aprinsese Jiang Mu i-au salvat viața. I-au cumpărat două secunde – două secunde în care a apucat să-și desprindă centura.
Când echipa lui Lu a sosit, Jin Zhao era deja inconștient. În Tonggang nu aveau condiții, așa că l-au transferat peste noapte la un spital din orașul mare. A stat inconștient în două operații. Piciorul stâng suferise necroză ischemică – amputarea era singura soluție.
Nu era un zeu, nici invincibil, nici atotștiutor. Era doar un om care mergea, pas cu pas, pe drumul pe care-l considera drept.
Orice câștig cere un preț.
San Lai îl privi pe Jin Zhao și întrebă:
– Vei depune plângere?
Privirea lui, de obicei de neclintit, începu să se fisureze. Rămase cu ochii fixați într-un punct, și San Lai nu putu ghici ce gânduri îl măcinau. Dar, în cele din urmă, spuse doar două cuvinte:
– Las-o baltă.
San Lai știa cât de tare îl durea. Și pe el la fel.
Lăsă bricheta pe marginea balconului și spuse:
– Aseară m-a chemat Jin Fengzi la băut. Plângea în hohote, spunea că-i pare rău, că a fost neatent. L-am chemat să vină azi, dar a zis că nu are curajul să te privească-n față.
Jin Zhao coborî ochii și clătină din cap:
– Spune-i că o să am nevoie de el pentru multe lucruri de-acum. N-are cum să mă ocolească.
San Lai dădu din cap, apoi, brusc, zâmbi ușor:
– Înainte să plece Mu Mu, i-am zis că, dacă tu n-o vrei și ea nu-i fericită acolo, s-o lase pe mine. Știi ce mi-a zis?
Privirea lui Jin Zhao se mișcă ușor, întorcându-se spre el. San Lai își strânse colțul gurii:
– A zis că tu n-ai s-o mai vrei.
Rămaseră amândoi tăcuți. După cine știe cât timp, expresia lui San Lai deveni serioasă. Întrebă, de data asta aproape solemn:
– Te-ai hotărât?
Jin Zhao privi cerul albastru dincolo de balcon, pierzându-se într-o amintire:
– Când mama ei era însărcinată cu ea, nu se simțea bine. A născut-o prematur, la opt luni și ceva. Avea abia puțin peste două kilograme. Eu și taică-su o priveam prin geamul incubatorului și mă gândeam: oare o ființă atât de mică poate să supraviețuiască?
De atunci, am încercat mereu s-o ocrotesc. A fost greu pentru ea să crească. Mânca puțin, făcea mofturi, răcea des, făcea febră, mereu ajungeam cu ea la spital când se schimba anotimpul. Plângea din orice, voia în brațe când vedea vreo insectă mai mare, putea plânge cu orele de sperietură.
San Lai se rezemă de balustradă, ascultând în tăcere, cu un zâmbet vag în colțul gurii. Pe măsură ce Jin Zhao își amintea cum era Mu Mu când era mică, în ochii lui apăru, pentru o clipă, o licărire de viață:
– Dar era ușor de alinat. Dacă-i schimbai vorba, zâmbea imediat. Când era mică, mă gândeam că cel care se va căsători cu ea va trebui să știe s-o mângâie, să-i cunoască firea, ce-i place să mănânce, ce nu-i place, de ce se teme, ce urăște. Și dacă va da peste cineva care-i va face rău… l-aș bate până l-aș omorî.
Expresia lui Jin Zhao se întunecă treptat, umbra durerii coborând peste întreaga lui ființă. Zâmbetul i se stinse într-o amărăciune tăcută:
– Dar spune-mi… pot să mă bat pe mine până la moarte? S-o țin lângă mine, să trăiască cu mine din indemnizația de handicap?
– San Lai, sunt un om terminat…
Ridică încet capul, în timp ce vântul făcea să foșnească florile mătăsoase din copaci, iar în depărtare lumina apusului se stingea, topindu-se încet în întuneric—
