Jiang Mu se așeză cu frigăruia de aripioare, iar după ce Jin Chao schimbă câteva vorbe cu Zhang Guangyu, se întoarse și se așeză lângă ea. Mișcarea lui din partea cealaltă a mesei păru atât de firească încât nimeni nu observă schimbarea de loc.
Mai devreme, Jiang Mu nu se simțise deloc amețită, dar acum inima îi bătea repede, iar gândurile i se înecaseră în aburii vinului. Faptul că Jin Chao stătea atât de aproape o făcea să tremure ușor, iar capul plecat nu o scutea de prezența lui covârșitoare. Era atât de tensionată încât până și încheieturile mâinilor îi vibrau, iar prezența atâtor oameni în jur o făcea și mai agitată.
Pan Kai și ceilalți aduseră o tavă cu frigărui abia făcute. Mirosul cărnii prăjite, clinchetul paharelor și râsetele umpleau terasa, dar niciun sunet nu reușea să acopere bătăile inimii lui Jiang Mu. Se simțea și mai amețită decât data trecută, când Jin Fengzi o îmbătase cu acele băuturi.
Mai târziu, San Lai propuse ca în iulie, după ce toți își termină treburile, să meargă într-o drumeție. Ținu morțiș să găsească un munte cu telecabină, deși accentul pe cuvântul „drumeție” rămase un mister.
Jin Fengzi zise că dacă e vorba de mers pe munte, atunci să meargă pe Muntele Tai, cel mai de seamă dintre cele Cinci Mari Munte. Zhang Guangyu replică cu proverbul – După ce vezi Huangshan, nu-ți mai pasă de alte culmi – și propuse Huangshan, fiindcă lucra în Anhui și era mai aproape.
Toți se entuziasmară discutând. Jin Chao ținea un pahar în mână și zâmbea ușor, aruncând câte un cuvânt ici-colo, părând complet relaxat. Dar Jiang Mu nu reușea deloc să-și păstreze cumpătul. Cu capul plecat, mânca frigărui una după alta, deși era sătulă demult. Să stea pur și simplu fără să facă nimic i se părea stânjenitor. Din când în când, cotul i se atingea de al lui Jin Chao — un gest banal în alte vremuri, dar care acum părea încărcat de o intimitate doar de ei știută.
Văzând că nu se mai oprește din mâncat, Pan Kai întrebă uimit:
– Jiang Jiang, ți-e așa foame azi?
Abia atunci Jiang Mu își dădu seama că nu mai putea înghiți nimic. Dar cum ceilalți beau cu chef, ea nu putea decât să le țină companie. Aruncă o privire furișă spre Jin Chao — mâna dreaptă îi stătea pe marginea mesei, iar mâna stângă atârna pe lângă scaun, aproape de ea.
Privirea i se opri asupra acelei mâini: degete lungi, puternice, vene bine conturate. Rar observa asemenea detalii la alții. Când făcea febră și avea nevoie de perfuzii, asistentele se plângeau că nu-i găseau venele. Dacă dădea peste cineva nepriceput, o înțepau de mai multe ori. Acum, privind venele vizibile ale lui Jin Chao, i se păreau fascinante și întinse mâna să apese ușor pe liniile albăstrii de pe dosul palmei.
Jin Chao întoarse puțin capul, aruncându-i o privire abia sesizabilă. Jiang Mu, nesatisfăcută cu o singură atingere — căci senzația elastică a venei îi stârnea curiozitatea — se pregăti să apese din nou. Dar înainte să atingă, Jin Chao îi întoarse palma și îi prinse mâna mică. Jiang Mu ridică brusc privirea spre el, dar el se întorsese deja spre discuția lui San Lai despre maimuțele de pe Muntele Emei. Îi ținea mâna fără să-i dea drumul, mângâindu-i încet vârfurile degetelor.
Nu era prima oară când Jin Chao îi ținea mâna. Când jucaseră rolul de cuplu la curse sau când se confruntaseră cu Boss Wan, o ținuse de mână ca s-o liniștească — fără alte gesturi. Dar în seara aceea, în acea atmosferă de calm și căldură, fiecare atingere părea să-i trimită scântei prin trup. Jiang Mu nu îndrăznea să se uite în jur, deși știa că nimeni nu remarca căldura care i se ridica din piept spre obraji. Nu mai auzea nimic din ce se vorbea.
După o vreme, prietena lui Zhang Guangyu o întrebă:
– Ai băut cam mult, nu?
Jiang Mu își retrase vinovată mâna și dădu din cap:
– Poate.
Toți hotărâră că era timpul să se încheie seara.
La întoarcere, San Lai chemă o mașină, iar el și Jin Chao o conduseră pe Jiang Mu acasă, la Jin Qiang. După ce bău, San Lai deveni foarte vorbăreț. De cum urcară în mașină, se așeză în față și începu să discute cu șoferul despre pet shop-ul lui. Părea că deține o adevărată rețea de comerț cu animale. Șoferul avea doi câini acasă, iar discuția continuă fără oprire.
Jin Chao și Jiang Mu stăteau pe bancheta din spate, la distanță. Din cauza gălăgiei din față, nu schimbaseră nicio vorbă. Jiang Mu îi mai arunca din când în când o privire lui Jin Chao, iar când el o simțea și întorcea capul, ea își muta repede ochii în altă parte.
Când ajunseră la intrarea în complex, San Lai reușise să se recomande ca nou client VIP, iar Jiang Mu era de-a dreptul impresionată.
Se întoarse spre ea cu un zâmbet:
– Acum poți dormi liniștită, domnișoară studentă.
Jiang Mu îi răspunse zâmbind, apoi își întoarse privirea spre Jin Chao.
Observând-o, Jin Chao îi spuse lui San Lai:
– O conduc eu pe Mu Mu înăuntru.
Apoi îi zise șoferului:
– Așteptați, vă plătesc când mă întorc.
Jiang Mu deschise ușa, iar Jin Chao coborî și el. San Lai continua să discute cu șoferul despre pisici și câini.
După ce intrară în complex și taxiul dispăru din vedere, becurile prăfuite ale cartierului aruncau o lumină slabă. Jiang Mu întinse mâna spre mâneca lui Jin Chao, dar înainte s-o atingă, el deja îi apucase mâna. Nu se uită la ea — totul părea firesc, fără un cuvânt.
În liniștea nopții, străbătură împreună cartierul vechi, iar Jin Chao o conduse până la intrarea în clădire. Jiang Mu deschise ușa și zise, cu vocea moale de la vin:
– Frate, nu mai pot urca.
Jin Chao zâmbi în tăcere. Știa că se alinta, dar se aplecă totuși, lăsând-o să se urce în spate, apoi o purtă în cârcă. Nu urca repede. Jiang Mu își încrucișă brațele în fața lui, sprijinindu-și obrazul de umărul lui lat. Respirația ei dulce, ușor amestecată cu alcool, îi mângâia gâtul și îi înfierbânta respirația de obicei calmă.
Pe scara slab luminată, senzorii se aprindeau în cadența pașilor lui Jin Chao. Când ajunseră la etajul cinci, o puse jos și se întoarse spre ea. Privirea îi era întunecată și intensă. Jiang Mu se clătină ușor, iar Jin Chao făcu un pas spre ea, sprijinind-o. Ochii îi coborâră spre buzele ei moi și rămăseră acolo câteva clipe. Lumina se stinse brusc. În întuneric, apropierea lor deveni primejdioasă. Jin Chao se aplecă spre ea, și cu cât se apropia, cu atât tremura mai tare Jiang Mu.
Jin Chao râse ușor, apoi se ridică la loc:
– Azi ai băut. Vorbim când o să fii trează.
Jiang Mu își ridică ochii umezi – pupilele-i erau mari, iar când bea, avea o expresie deosebit de fragilă. Întrebă în șoaptă:
– Pleci?
Jin Chao îi aminti:
– San Lai încă te așteaptă în taxi.
Jiang Mu își plecă din nou capul. Când stătea în fața lui Jin Chao cu capul plecat, părea mereu atât de mică. Niciunul nu spuse nimic, iar Jiang Mu făcu un pas mărunt înainte, sprijinindu-și fruntea de pieptul lui.
Jin Chao o privi de sus, ochii strălucindu-i ușor amețiți, iar vocea îi fu joasă când spuse:
– Necaz mare ești.
Nici nu apucă bine să termine vorba că își și ridică brațele, strângând-o în brațe.
Era prima oară când Jiang Mu era ținută astfel de Jin Chao, simțind că parcă se topea în trupul lui. Nu-și imaginase niciodată că o îmbrățișare de-a lui putea s-o cuprindă atât de complet. Fie că era vorba de căldura respirației, mirosul lui amețitor sau pieptul ferm – dacă ar fi vrut, Jin Chao ar fi putut s-o absoarbă în el, lăsând-o fără ascunziș.
Când Jin Chao se întoarse în taxi douăzeci de minute mai târziu, San Lai îl întrebă uimit:
– De ce ai întârziat așa mult?
Jin Chao îl privi o clipă în tăcere, apoi se întoarse spre șofer:
– Hai.
…
Jiang Mu nu-și amintea prea clar cum ajunsese acasă. Parcă Jin Chao îi deschisese ușa, dar nu intrase – doar o ridicase de mijloc, o așezase în prag, îi spusese noapte bună și închisese ușa. După aceea, rămăsese zăpăcită, ca și cum ar fi continuat să meargă în somn chiar și după ce se așezase în pat.
De obicei dormea bine, dar în noaptea aceea rămase într-un somn ușor, aproape plutitor. Chipul lui Jin Chao, vocea lui caldă, buzele lui atrăgătoare îi reveneau neîncetat în minte. Până și aerul din cameră părea plin de prezența lui – acel miros proaspăt de mentă amestecat cu un fir de tutun, un parfum de care nu te mai puteai desprinde.
Nu era prima oară când Jiang Mu îl visa pe Jin Chao. În starea ei confuză, nu mai știa ce era vis și ce fusese real. Emoții amestecate – freamăt, neliniște, rușine, uimire – o bântuiau până ce, în sfârșit, adormi adânc spre zori.
Zhao Meijuan credea că Jiang Mu fusese supusă la mult stres înainte de examenul de admitere și că, odată ce tensiunea trecuse, corpul ei avea nevoie de odihnă. Așa că nu o trezi pentru mese, lăsând-o să doarmă cât avea nevoie.
Jiang Mu nu o dezamăgi: dormi până la ora două după-amiaza. Când deschise ochii, nu-și dădu seama imediat unde se afla. Zece minute fu complet amețită, comportându-se normal.
Dar după acele zece minute, amintirile din noaptea trecută reîncepură să se înfiripe. Începu să-și dea seama că făcuse ceva extrem de îndrăzneț. Așezată la masă, se ridică brusc, cu fața palidă, făcând-o pe Zhao Meijuan să se sperie și să întrebe ce s-a întâmplat.
Fără un cuvânt, Jiang Mu se întoarse în cameră, încuiă ușa și își îngropă fața în pernă. Nu fusese doar un sărut scurt – Jin Chao o sărutase cu adevărat.
Era primul sărut al lui Jiang Mu, iar înainte de asta nici nu înțelesese cât de intim putea fi un sărut. Își amintea vag cum Jin Chao o cuprinsese cu totul, făcând-o să se simtă de parcă ar fi fost fermecată – neputincioasă, moale, incapabilă să se împotrivească.
Doar gândindu-se la acea scenă, trupul i se înfierbântă. În amintirea ultimei lor despărțiri pe scări, își reaminti cum Jin Chao spusese ceva despre faptul că ea băuse și că vor vorbi când va fi trează.
Acum Jiang Mu bănuia serios că Jin Chao considera îndrăzneala ei doar un gest impulsiv cauzat de alcool. Și deși fusese impulsiv, nu fusese deloc lipsit de conștiență.
Cum avea să-l înfrunte acum, când era trează, nu știa. Ridică fața din pernă și văzu că nu primise niciun mesaj de la el. Voia să-l sune, dar o reținea o neliniște puternică.
După multă ezitare, îi trimise un mesaj scurt, de doar trei cuvinte:
– M-am trezit.
Jin Chao nu o lăsă să aștepte mult. Răspunse scurt:
– Încă ocupat. Așteaptă-mă la garaj.
Mesajul o învioră pe loc. Își luă ghiozdanul, îl goli de stilouri, caiete, vocabular de engleză, carduri de masă și alte nimicuri, apoi puse câteva lucruri esențiale și ieși. Zhao Meijuan crezu că pleacă să se vadă cu colegii și nu întrebă nimic.
Jiang Mu făcu un ocol prin supermarket, cumpărând o grămadă de gustări pentru garaj. Jin Chao era cu Cocoșul de Fier, iar în garaj rămăsese doar Xiao Yang. Cum nu aveau mulți clienți, Jiang Mu împărți câteva gustări cu el, apoi intră în camera lui Jin Chao și umplu măsuța de lângă pat cu sucuri și snacksuri, ca și cum se pregătea de o noapte întreagă de povești.
Spre seară, Jin Chao îi trimise un alt mesaj: s-ar putea să întârzie, fiindcă erau acolo Maestrul Ren și ceilalți și nu putea pleca.
Jiang Mu îi răspunse să nu-și facă griji și se duse în camera alăturată la San Lai. În ultima vreme, nu prea mai fusese activitate, așa că San Lai se juca pe consolă de după-amiază. Jiang Mu se așeză pe un taburet lângă el și îl urmări. Mai târziu comandară împreună de mâncare, iar apoi San Lai o atrase și pe ea în joc.
Când Jin Chao se întoarse, o văzu prin geamul ușii cum se chinuia cu maneta, trupul mișcându-se odată cu direcțiile, părea caraghios de concentrată.
Nu intră. Bătu doar de două ori în geam. Jiang Mu întoarse capul, lăsă imediat maneta și se ridică, iar Lightning se repezi deja spre ușă.
San Lai își strânse buzele:
– Fată și câine fără inimă.
Jin Chao se întoarse spre garaj, Jiang Mu și Lightning urmându-l. Intră direct în cameră și îi spuse:
– Închide ușa.
Jiang Mu nu era la fel de înaltă ca Jin Chao și nu ajungea la ușa rulantă, dar știa exact unde se afla cârligul lung din colț. Îl luă, trase ușa în jos și o încuie, apoi puse cârligul la loc.
Când intră în cameră, Jin Chao era deja la duș, iar ea rămase brusc încurcată.
La scurt timp, Jin Chao ieși din baie purtând un tricou larg. Jiang Mu stătea tăcută la marginea patului, asemenea unei tinere mirese sfioase. El aruncă o privire spre masa de lângă pat, acoperită cu gustări, apoi ochii i se întoarseră spre ea, buzele arcuindu-i-se ușor.
– Ți-a trecut beția?
Doar trei cuvinte simple, dar fața lui Jiang Mu se înroși pe loc. Dădu din cap cuminte, fără să îndrăznească să-l privească, ca un copil care făcuse o prostie, dar nu o regreta deloc.
După asta, Jin Chao nu mai întrebă nimic. Își uscă părul, puse hainele murdare în mașina de spălat, adăugă detergent, învârti butonul și apăsă pe „start.” Din când în când, privirea i se abătea spre ea, ceea ce o făcea pe Jiang Mu și mai nervoasă. Niciodată nu se mai simțise atât de tensionată fiind singură cu Jin Chao.
Abia după ce mașina de spălat porni, Jin Chao se întoarse la ea. Se sprijini de șifonier și o privi câteva clipe înainte să întrebe:
– Ai ceva să-mi spui?
Jiang Mu își plimbă ochii prin cameră, apoi ridică privirea și clătină din cap.
Pe buzele lui Jin Chao apăru o umbră de zâmbet reținut, deși expresia îi rămase serioasă:
– Dacă crezi că ai fost prea pripită aseară, nu e prea târziu să regreți.
Jiang Mu clătină din cap cu hotărâre:
– Nu regret. A fost pripit, da, și totul a fost confuz, așa că nici n-am apucat să simt cum trebuie.
De cum spuse acele cuvinte, își dădu seama – vai, rostise exact ce gândea.
Îl privi disperată pe Jin Chao, care ridică din sprâncene, cu amuzamentul limpede în ochi. Jiang Mu și-ar fi dorit să se facă una cu podeaua.
