Prin atelierul întunecat, Jin Chao aruncă o privire spre silueta lui Jiang Mu înainte de a trage oblonul. Pașii lui fermi răsunară în spațiul gol, oprindu-se în dreptul ușii camerei de odihnă. Privi cum Jiang Mu se ridica, o ușoară roșeață ivindu-i-se pe față din pricina emoției. Era, până la urmă, tot un copil – nu putea ascunde nimic de el. Cu doar câteva zile în urmă plecase cu o expresie sfâșiată, cu ochii plini de tristețe, dar acum străluceau de așteptare.
Jin Chao o privi în tăcere o clipă, apoi rosti doar două cuvinte:
– Așa mă așteptam.
Jiang Mu nu înțelese ce voia să spună prin „așa mă așteptam”, dar simți că prezența ei acolo nu-l surprindea deloc.
Purta o cămașă simplă, închisă la culoare, cu mânecă scurtă – diferită de hainele lui de lucru. Înfățișarea lui era curată, rezervată, cu o eleganță matură.
Fără alte cuvinte, se întoarse spre frigiderul din colț, scoase o sticlă de lapte de cocos și i-o întinse lui Jiang Mu, apoi se apucă să-și prepare o cafea tare.
Jiang Mu puse absentă sticla pe masă și păși lângă el, întrebând cu grabă:
– Ce ai vrut să spui prin „așa mă așteptam”? Persoana aceea, domnul Lu… ofițerul de la anti-contrabandă, ți-a spus că m-a văzut?
Mâna lui Jin Chao se opri din amestecat cafeaua. Ridică privirea, privindu-o cu seriozitate, și spuse calm:
– Știi prea multe.
Jiang Mu se apucă de marginea mesei, cu ochii plecați și o expresie speriată:
– Ai de gând să mă reduci la tăcere?
Jin Chao sorbi din cafea, colțul gurii ridicându-se într-un zâmbet ambiguu, cu o lumină schimbătoare în priviri:
– Tu ce crezi că facem aici?
Jiang Mu încercă să zâmbească, dar nu reuși să se relaxeze. Se simțea prinsă într-o plasă uriașă, dezorientată și tensionată.
Jin Chao lăsă jos cafeaua, luă laptele de cocos, îl desfăcu și i-l întinse:
– Așază-te. Hai să vorbim.
Jiang Mu îl ascultă mecanic, trase scaunul și se așeză în fața lui Jin Chao. Bău dintr-o suflare o gură mare de lapte, apoi puse sticla deoparte și îl privi fix.
Jin Chao se rezemă de masă, ținând cafeaua, sorbind încet. Apoi ridică privirea și începu să vorbească, cu voce joasă și calmă:
– Dacă Jin Fengzi ți-a spus despre situația mea, ar trebui să înțelegi și contextul. Când lucram de peste doi ani la Wan, Wan Shengbang începu din când în când să-mi dea și alte sarcini, în afara atelierului.
Era un om dependent de jocuri. La început, credeam că-i place mahjongul, cel mult frecventa cazinouri de cartier. Mai târziu am aflat că ținea în jurul lui o grupare de tineri și participa la jocuri de noroc ilegale. Pariau mașini, sume uriașe – zeci de mii sau sute de mii.
Odată, unul dintre șoferii lui a pățit ceva și nu mai putea concura, deși garanția era plătită. M-a rugat să intru în locul lui. Aveam o datorie față de el, așa că am acceptat. Am câștigat și i-am adus o grămadă de bani. A vrut să renunț la atelier și să lucrez doar pentru el, promițându-mi sume mari, dar am refuzat.
După un timp, m-a rugat din nou, spunând că va fi pentru ultima dată. Eram încă în slujba lui, n-am putut refuza. Din păcate, traseul nostru a fost divulgat, și am fost opriți de poliție. Atunci a apărut pentru prima oară ofițerul Lu.
Nu a spus-o direct, dar voia să-l supraveghez pe Wan Shengbang, să-i transmit informații. La acel moment, habar n-aveam cine era – credeam că-i un polițist oarecare care anchetează cursele ilegale. I-am răspuns evaziv și nu l-am mai căutat.
Abia după ce am aflat că Wan voia să mă sacrifice pe mine am reluat legătura cu ofițerul Lu, după ce am părăsit atelierul lui Wan.
Atunci am aflat că nu investigau cursele ilegale sau pe Wan, ci foloseau cursele ca acoperire pentru a da de urma unei rețele de contrabandă.
Mai demult, demascaseră mai multe cazuri grave de contrabandă în țară – mașini de lux, piese importate… În fiecare caz, credeau că au găsit vinovatul, dar de fiecare dată, apărea alt focar în alt loc. Cei din umbră aveau acces chiar la ștampile și acte ale companiilor din străinătate.
Mai târziu au descoperit că multe dintre mașinile din curse erau fie de contrabandă, fie modificate cu piese de contrabandă. Așa au început să urmărească organizația.
Dar de data asta n-au vrut să stârnească panica. I-au lăsat pe mulți să plece cu o simplă amendă. Voiau să infiltreze pe cineva, dar n-aveau cum. Era imposibil să trimiți un străin fără să atragi atenția. Până am luat eu legătura cu ofițerul Lu.
Jin Chao coborî privirea și mai sorbi din cafea. Expresia lui Jiang Mu era acum mai serioasă decât la oricare oră de clasă. Cuvintele lui îi deschideau în minte o lume cu totul necunoscută, plină de pericole și crime – ceva ce n-ar fi putut imagina în viața ei de zi cu zi.
Ea continuă firul:
– Deci te-au ales pentru că ai concurat deja pentru Bătrânul Wan. Cei din organizație te cunoșteau, iar toți știau că ai nevoie de bani. După ce ai plecat de la el, a fost firesc să pari că vrei să faci bani repede.
Jin Chao zâmbi ușor:
– Nu ești chiar atât de naivă. Dar nu doar asta. Aveam un avantaj: o oportunitate care mă făcea credibil. Toți aveau să creadă că m-am implicat ca să mă răzbun pe Wan Shengbang, după ce ne-am certat. Chiar și el a crezut asta – ceea ce, în parte, era adevărat.
Jiang Mu clipi, surprinsă – nu se gândise la asta. Poziția lui Jin Chao era într-adevăr unică. Fusese implicat în lumea curselor de mic, toți îl știau în Tonggang. Era firesc ca nimeni să nu-l suspecteze. Dar remarcă ceva:
– În parte? Care era cealaltă parte?
Jin Chao coborî pleoapele. Tăcu mult. Apoi spuse, cu glas stins:
– Ca parte din înțelegere, ofițerul Lu mi-a promis că, dacă reușim să spargem cazul, vor aresta întreaga rețea a lui Wan Shengbang. Și atunci mă vor ajuta să-mi șterg cazierul.
Jiang Mu simți un val de căldură năvălind în piept, palmele îi erau ude. Se întoarse cu gândul la noaptea în care mersese cu Jin Chao la curse, pe colina pustie. Îi spusese atunci, iar și iar, să lase prostiile și să-și caute o slujbă adevărată. El doar o privise în tăcere, cu maxilarul încordat.
Niciodată nu și-ar fi imaginat că, în tot acest timp, el nu căuta bani – ci dreptate.
Telefonul vibra. Jiang Mu îl scoase și văzu un mesaj de la Jin Chao: Concentrează-te pe cursuri. Nu te mai frământa.
…
La sfârșit de aprilie, într-o seară după ora de studiu individual, Yan Xiaoyi insistă să meargă împreună cu Jiang Mu să mănânce frigărui prăjite, spunând că o nouă tarabă de pe Strada Podului de Nord devenise foarte populară în ultima vreme. Se deschideau doar noaptea, iar momentul era perfect.
Jiang Mu nu mâncase prea mult la școală în seara aceea, și cum nu era prea departe, acceptă să meargă câteva stații pe jos cu Yan Xiaoyi până la Strada Podului de Nord.
Când ajunseră, Jiang Mu descoperi că strada era plină de viață, cu gustări de noapte, băi publice și săli de mahjong. Mai ales noaptea, era luminată ca ziua și plină de lume.
Până ce găsiră taraba faimoasă cu frigărui, se formase deja un rând lung. Mirosul îmbia toată strada. După ce își veniră rândul, comandară o grămadă de frigărui și porniră înapoi mâncând din mers.
Erau aproape de stația de autobuz și terminau de mâncat când Yan Xiaoyi încă îi povestea lui Jiang Mu despre o nouă dramă polițistă de epocă, plângându-se că nu avea timp să o urmărească și că o va viziona integral după examenul de admitere la facultate. Jiang Mu întrebă în treacăt ce celebrități joacă în ea.
Peste drum era un club de noapte cu o intrare împodobită excesiv, luminile țipătoare strălucind în noapte până și pe partea cealaltă a străzii. Jiang Mu aruncă o privire tocmai când un grup ieșea pe ușa principală a clubului. Privirea ei trecu peste ei cu nepăsare, în timp ce Yan Xiaoyi rostea un nume masculin cunoscut, iar Jiang Mu era pe cale să întrebe cum ajunsese actorul acela într-o dramă de epocă.
Privirea i se înțepeni brusc, apoi se întoarse rapid — îl zărise pe Jin Chao în mulțime. Dacă n-ar fi fost mai înalt decât toți ceilalți, poate că nu l-ar fi recunoscut. Purta o cămașă neagră cu nasturii de la guler descheiați, ținând o femeie sumar îmbrăcată după umeri, vorbind degajat între bărbați, jucând impecabil rolul de afemeiat.
Jiang Mu rămase nemișcată, privind și ascultând râsetele de peste drum. Sângele i se împietri. Deși erau despărțiți doar de o stradă, simțea că între ele se întindea o lume — o lume a luminilor aprinse și a desfrâului, o lume a jocurilor de oameni mari, o lume pe care Jin Chao nu i-o arătase niciodată.
Yan Xiaoyi se opri și ea, urmărindu-i privirea.
– La ce te uiți?
Poate fiindcă privirea ei era prea intensă, Jin Chao o observă și se întoarse. Acolo stătea Jiang Mu, în uniformă școlară, cu rucsacul pe umăr.
Privirea aceea le aminti amândurora de cuvintele lui — Prea tânără. N-am putut s-o fac. Viziunea i se încețoșă.
O umbră de surpriză se ivi în ochii lui Jin Chao, dar trecu repede. Un bărbat din fața lui spuse:
– Yin Da are o cameră la Curtea Phoenix. Mergem să ne distrăm?
Jin Chao, încă ținând femeia, râse nepăsător:
– Dacă-mi ziceai mai devreme, nu mai beam atâta. Mă cam afectează la performanță.
Femeia din brațele lui râse:
– N-ai tu treabă cu performanța.
Toți râseră, cineva chiar înjură:
– Fir-ar, ăștia frumoși au mereu noroc. Sunt serviți și-n pat.
Jin Chao păstră zâmbetul neserios.
Jiang Mu se întoarse, cu vocea tremurândă:
– Nu mai merg cu autobuzul cu tine.
Apoi o luă la fugă în direcția opusă. Pașii i se grăbiră, apoi se transformară într-o goană oarbă. Nu știa de ce fugea, doar simțea că noaptea o strângea de jur împrejur. Luminile străzii se stingeau una câte una, iar trupul i se afunda, fără cale de ieșire.
