După ce se jucase pe săturate, manșetele pantalonilor și pantofii lui Jiang Mu erau complet uzi. De îndată ce urcă în mașină, începu să tremure continuu:
– Frate, îmi e așa de frig, de ce e așa frig?
Jin Chao porni încălzirea și-i spuse:
– Dă-ți jos pantofii.
Jiang Mu își scoase pantofii și șosetele înghețate. Picioarele îi erau aproape amorțite de frig și încerca întruna să se cuibărească lângă Jin Chao. El privi în jos la trupul ei strâns ghemuit, apoi se întoarse puțin ca să-i prindă centura și spuse neajutorat:
– Stai cuminte, conduc.
Zăpada din complexul rezidențial era deja foarte adâncă, iar mașina nu mai putea înainta. Jin Chao fu nevoit s-o parcheze afară. Coborî și veni în jurul mașinii, întorcându-i spatele. Jiang Mu își luă pantofii și se cățără pe spatele lui Jin Chao. El îi înfășură picioarele, strânse de jur-împrejurul trupului lui, în haina sa și o purtă mai departe prin complex.
Jin Chao obișnuia s-o poarte așa și când era mică. De fiecare dată când mergeau la magazinul de machete, dacă el și prietenii lui zăboveau prea mult, Jiang Mu adormea pe canapeaua mică de alături. Ca și copil, adormea mereu pe neașteptate – un moment se juca, în următorul cădea moale de somn. De fiecare dată, Jin Chao era cel care o ducea acasă.
Vecinii de la scară glumeau mereu pe seama lor – că băiatul cel mare o căra în spate pe cea mică –, dar Jin Chao niciodată nu avusese inima s-o trezească. De fapt, de cele mai multe ori, nici n-ar fi putut, chiar dacă ar fi vrut.
Acum însă, Jin Chao era deja un bărbat matur. Spatele îi era lat și dădea un sentiment de siguranță, iar Jiang Mu își îngropă inconștient chipul la ceafa lui. Trupul lui păstra mireasma proaspătă de mentă de după duș și o ușoară urmă de alcool, care o amețea ușor.
Respirația ei caldă i se strecura pe sub guler. Pașii lui nu se opriră, dar gâtul i se încordă ușor când întrebă:
– Ți-e somn?
Jiang Mu scoase un „mm” moale, iar Jin Chao o purtă până la etajul cinci. Crezuse cu adevărat că n-o să o mai poarte niciodată în brațe așa cum făcuse când era mică. Scara întunecată, bătăile inimii prelungi și liniștea nopții transformau scena într-o amintire veche. Jiang Mu simțea că se întorsese în copilărie, devenind din nou acea ființă care se putea bizui pe Jin Chao fără nicio rezervă, urmându-și doar inima.
Ajunși la ușa lui Jin Qiang, Jin Chao îi spuse:
– Deschide ușa.
– Lasă-mă să cobor mai întâi.
Jin Chao întinse o mână în spate, o cuprinse de talie și o ridică direct în fața lui. Jiang Mu nu înțelegea cum reușise – forța lui era cu adevărat uluitoare. În întuneric, simți doar cum i se mută greutatea, iar în clipa următoare se afla față în față cu el, fără ca picioarele să-i fi atins podeaua.
Jiang Mu stătea desculță pe pantofii lui în timp ce bâjbâia după cheie. Mâna lui Jin Chao îi plutea la talie, protejând-o. Respirația lui îi cădea pe creștet, trupurile aproape li se atingeau.
Jiang Mu își ridică privirea. Strălucirea arzătoare din ochii lui pătrundea adânc în inima ei. Stând în fața lui, în raza lui de cuprindere, simțea că se topea sub privirea lui, cu mintea atât de încețoșată încât uitase de cheia pe care o căuta.
Văzând-o încremenită, Jin Chao își coborî privirea asupra trăsăturilor ei gingașe. Fața aceea rotunjoară de odinioară devenise un profil cuceritor, cu ochi ce păreau învăluiți de ceață. Își imaginase de multe ori cum avea să arate când va crește, închipuiri pline de drăgălășenia copilăriei, dar nu se gândise niciodată că fata ce trăise mereu în amintirile lui ca o copilă avea să fie așa – cu trăsături de tânără femeie. Deși încă păstra o doză de naivitate copilărească, acea stângăcie sfioasă era de o cruzime răvășitoare pentru un bărbat.
Mâna i se strânse în jurul taliei ei când se aplecă ușor, buzele întinse într-o linie, mărul lui Adam alunecând lent sub jocul luminii și umbrei. În acel moment, mintea lui Jiang Mu se golise, privirea i se clătina, inima i se oprise de emoție.
Însă Jin Chao doar se aplecă să scoată cheia din buzunarul ei, deschise ușa și o așeză pe Jiang Mu pe covorașul moale de la intrare, apoi îi aduse papucii.
După ce picioarele ei atinseră podeaua, respirația tot îi rămăsese suspendată, aerul din piept parcă îi fusese furat, nu mai putea respira normal, cu capul amețit.
Manșetele pantalonilor îi erau ude, așa că fugi în camera ei să-și ia haine curate. În acest timp, niciunul dintre ei nu rosti vreun cuvânt. Jiang Mu se simțea brusc stingheră, neștiind ce să spună, dar nu înțelegea nici de ce Jin Chao nu vorbise deloc după ce intrase – se dusese direct la acvariul cu pești, bătuse cu degetul în sticlă și se uitase la cele două broaște țestoase pe care le păstra Jin Xin.
Când Jiang Mu era pe punctul să intre în baie cu hainele, se întoarse și văzu că Jin Chao își luase din nou cheile de la mașină de pe masă. Întrebă repede:
– Frate, pleci?
Jin Chao se uită la ea:
– Ce altceva să fac?
Jiang Mu clipi, iar aerul din încăpere rămase nemișcat. Vocea ei era blândă, dar cu o duioșie de netăgăduit:
– Când eram mici, rămâneam treji de Anul Nou împreună. Îmi povesteai lucruri interesante, ca să nu adorm. De mult nu mi-ai mai spus povești.
Jin Chao râse:
– Oricum nu reușeai niciodată să le termini.
– De data asta nu adorm.
Jin Chao își coborî privirea și, după câteva secunde, îi aminti:
– Nu mai ești mică.
Nici el nu știa dacă acele cuvinte erau pentru ea sau pentru sine.
Jiang Mu înțelesese ce voia să spună. Nu mai era copil – nu mai puteau sta unul lângă altul, lăsându-și mintea să zburde fără griji, ca odinioară. Dar îi era dor de acele vremuri. De mulți ani petrecea noaptea de Revelion singură. Anul acesta, nu voia să mai fie. Jiang Mu își trase nasul și spuse:
– Dar față de tine, o să fiu mereu mică.
Apoi îl privi cu ochii umezi:
– Bine?
Jin Chao își verifică telefonul:
– O oră, cel mult.
Jiang Mu alergă repede în baie să se spele și se schimbă într-o pijama pufoasă. Jin Qiang locuia într-un bloc vechi, unde încălzirea nu era prea eficientă. După ce ieși, fugi în cameră și îl strigă pe Jin Chao din sufragerie:
– Frate, îmi aduci uscătorul de păr?
Apoi se așeză pe pat și zâmbi. Dacă nu s-ar fi despărțit și ar fi continuat să trăiască împreună, oare ar fi fost așa? Să-și ceară lucruri obișnuite, din viața de zi cu zi.
În scurt timp, Jin Chao veni cu uscătorul de păr, se apropie de pat și îl băgă în priză. Era pe punctul de a i-l da, când Jiang Mu, din reflex, își întinse capul spre el. Jin Chao nu avu de ales decât să pornească aerul cald și să i-l usuce el.
Își amintea că pe vremea când era mică, Jiang Mu avea părul lung, iar dimineața trebuia să se trezească devreme ca să meargă la grădiniță. Stătea pe un scăunel mic, ațipind cu ochii închiși. Atunci nu înțelegea cum putea cineva să doarmă șezând, dar mai târziu descoperise că Jiang Mu putea dormi nu doar așezată, ci și în picioare.
Într-o dimineață, în vacanța de vară, când Jiang Yinghan plecase cu treabă, Jiang Mu se trezise și neștiind unde e mama, alergase cu iepurașul de pluș în brațe în camera lui, îi ridicase păturica, se strecurase în patul lui și își îngropase capul în pieptul lui, continuând să doarmă. Își amintea perfect cum arătase în acea dimineață, cu părul ciufulit. Încălzise mâncarea lăsată de Jiang Yinghan, dar când Jiang Mu își plecase capul, părul îi căzuse în bol. Insistase să i-l prindă înainte să mănânce.
Nu știa deloc cum se aranjează părul unei fetițe, dar încercase singur, stângaci. După o jumătate de oră de luptă, îi făcuse în cap o mulțime de codițe care o făceau să arate ca un extraterestru. Când ieșiseră, băiatul Wang de la etajul de jos o luase peste picior, alergând după ea și strigându-i „Bebelușul din grădină – Zăpăcita Zăpăcitilor”. Multă vreme după aceea, toți copiii din cartier îi spuneau Zăpăcita.
Micuța Mu Mu fusese atât de supărată, încât alergase plângând la Jin Chao, cerându-i să învețe cum să-i împletească părul cum trebuie. Așa că băiatul cel mare chiar învățase să împletească.
Acum Jiang Mu nu mai avea nevoie de codițe – avea părul scurt, care i se zbârlea în vânt, dar păstra aceeași textură moale.
Din colțul ochiului, Jiang Mu încă putea zări ținta de darts. Literele fuseseră legate când plecase, dar acum știa că în spatele lor se ascunduseră anii lor de gânduri tăcute, iar inima i se simțea de parcă ar fi fost plină de miere.
Aerul cald îi trecea prin rădăcinile părului, iar degetele lungi ale lui Jin Chao îi despărțeau șuvițele cu gesturi ușoare, blânde, mângâietoare.
Închise ochii și îi spuse:
– Nu ziceai că mergi la tata de Anul Nou?
Amestecată cu sunetul uscătorului, se auzi vocea joasă, magnetică a lui Jin Chao, care răspunse lejer:
– Nu vezi că m-am întors?
Inima lui Jiang Mu se strânse. Deși nici ea nu avea prea mulți din familie de sărbători, mama ei, Jiang Yinghan, nu se recăsătorise niciodată, așa că măcar puteau fi împreună. Dar situația lui Jin Chao era diferită. Se înțelegea bine cu Jin Qiang și Zhao Meijuan, dar să meargă la părinții lui Zhao Meijuan era totuși ceva stingher.
Oare petrecuse toți acești ani Anul Nou de unul singur?
Jiang Mu nu avu curajul să-l întrebe, dar gândul o durea. Fără să-și dea seama, își sprijini capul de pieptul lui. Mâna lui Jin Chao, care ținea uscătorul, se opri, sprâncenele i se încruntară ușor. După câteva secunde, reduse intensitatea aerului și o chemă:
– Mu Mu.
Vocea lui Jiang Mu se auzi înfundat din pieptul lui:
– Mm.
– Tu…
Nu rosti decât „tu”, restul vorbelor i se opriră în gât. După un timp, întrebă în cele din urmă:
– Ți-a spus ceva mama ta când a venit, de data asta?
– Despre ce?
– Dacă tot a pomenit de datoria mea, sigur ți-a zis să stai departe de mine, nu?
Jiang Mu își coborî privirea fără să răspundă. Expresia lui Jin Chao rămase încordată în timp ce îi uscă părul în tăcere, apoi închise uscătorul și se pregăti să plece. Dar Jiang Mu îl prinse brusc de poala hainei. Jin Chao se întoarse, iar ea își arătă fața dintre șuvițe și îi spuse:
– Și dacă tata ți-ar fi spus același lucru?
– Dacă eu aș fi fost cel cu probleme azi, iar Jin Qiang ți-ar fi spus să mă eviți, ai fi ascultat?
Jiang Mu răspunse apoi în locul lui:
– N-ai fi făcut-o, așa că de ce să ascult eu de mama?
Jin Chao spuse doar în treacăt:
– Mm, se pare că ai intrat în faza rebelă.
Jiang Mu chicoti văzându-l cum pleacă râzând.
Jin Chao puse uscătorul la loc, iar Jiang Mu îl strigă:
– Frate, vreau apă.
Curând, Jin Chao reveni cu două pahare, îi întinse unul și spuse:
– Atât de pretențioasă… nu degeaba ai zis că nu te măriti. Măcar ești conștientă.
Jiang Mu luă paharul și zâmbi:
– De unde știi că n-aș fi o soție bună?
Jin Chao trase o pernă și o puse pe podea, lângă pat, apoi se sprijini de noptieră și, cu ochii întredeschiși, o evaluă:
– Greu de crezut.
Jiang Mu protestă:
– Pot fi blândă, virtuoasă și înțelegătoare. Tu nu știi.
Jin Chao ridică o sprânceană și o privi dintr-o parte:
– Persoana asta de care vorbești… o cunosc?
Jiang Mu luă o pernă și-l lovi cu ea. Jin Chao o blocă râzând, apoi luă perna:
– Și înclinații violente pe deasupra. Mai bine să nu pățească cineva ceva.
Jiang Mu mormăi:
– Nu pățește nimeni… doar tu.
Chipul lui Jin Chao păstra încă un zâmbet vag, dar își coborî privirea și puse perna în poală, fără s-o mai privească.
Jiang Mu își dădu seama de ce spusese și își mușcă buza vinovată, cuminte.
Unul rezemat de tăblie, celălalt șezând pe podea – tăcerea bruscă a lui Jin Chao o făcu din nou pe Jiang Mu să devină neliniștită. Îl privi pe furiș. Din paharul din mâna lui se ridica abur, fum ce se împletea cu aerul într-un parfum ambiguu. Noaptea era foarte tăcută, iar ei foarte aproape. Acea senzație interzisă, palpitantă, o făcea pe Jiang Mu să nu îndrăznească să se miște.
Jin Chao sorbi încet din apă și îi întinse perna:
– Chiar nu ai de gând să dormi?
Jiang Mu clătină din cap:
– Tot trebuie să dorm. Mâine vreau să merg să-l văd pe Fulger. Vii și tu?
– După ce te trezești.
– Nu o să mă pot trezi, să mă suni, da?
Jin Chao privi ceasul. De teamă că avea să plece, Jiang Mu puse perna la marginea patului, își sprijini bărbia pe ea și spuse:
– Frate, îmi povestești din copilărie? Nu-mi mai amintesc multe lucruri.
Jin Chao întoarse capul spre ea:
– Ce vrei să știi?
– Vreau să știu ce i-a făcut pe mama și pe tata să divorțeze. Știu că se certau des, dar sigur a fost ceva care i-a făcut să se hotărască, nu?
Privirea lui Jin Chao se ridică ușor. Umbrele perdelelor se mișcau pe perete, de parcă i-ar fi proiectat gândurile înapoi, în copilărie.
