Jin Fengzi urcă pe locul din față, iar Jin Chao o așeză pe Jiang Mu pe bancheta din spate înainte să pornească spre Feichi. Pe tot parcursul drumului, ascultă cum Jin Fengzi îi povestea ce se întâmplase în acea seară la Wan Ji, cu sprâncenele încruntate și aruncând din când în când o privire spre Jiang Mu în oglinda retrovizoare.
Ea stătea ghemuită pe banchetă, învelită în haina prea mare a lui Jin Chao, cu ochii închiși, nemișcată.
Pe drum, Jin Chao se gândi că, într-un fel, fusese bine că băuse puțin — când ajungeau acasă, avea să adoarmă imediat, fără să se mai îngrijoreze pentru Shandian. Totuși, părea că îi supraestimase rezistența la alcool.
Abia o lăsase jos în camera de odihnă, că Jiang Mu se ridică buimacă și intră în camera lui. Când intră după ea, ușa băii era deja încuiată, iar dinăuntru se auzeau sunete de vomă violentă.
Sunetele păreau desprinse dintr-un câmp de luptă, iar apoi începu să curgă apă neîntrerupt. Jin Chao bătu la ușă:
– Ești bine?
Mintea lui Jiang Mu nu fusese clară mai devreme, dar acum începea să-și revină. Nu-i răspunse lui Jin Chao, dorind doar să-și afunde fața în chiuvetă. Era prima dată când bea până se simțea rău — și trebuia să i se întâmple tocmai în fața lui Jin Chao. Cu doar o ușă între ei, rușinea o paraliza, așa că nu răspunse nici măcar după mai multe întrebări.
Jin Chao întrebă din nou de afară:
– Ți-e amețeală? Deschide ușa, să te supraveghez — să nu cazi.
– …
Jiang Mu se ținea de marginea chiuvetei, mușcându-și buza.
– Spune ceva, altfel intru.
– Nu.
Jiang Mu se lipi cu disperare de ușă.
Vocea îi fu slabă:
– Pleacă.
Umbra lui Jin Chao se întinse pe ușă.
– Și unde să mă duc?
– Nu-mi pasă.
Trei cuvinte moi ca un aluat crescut, greu de spus dacă veneau dintr-o stare de supărare, cochetărie sau beție.
Jin Chao rămase uimit. În toți anii lui, doar sora mai mică din Suzhou se purtase astfel cu el. În liceu, unele fete pasionate de literatură dureroasă se făceau miloase în fața lui, dar expresia lui rece și nerăbdarea le tăiau elanul. Nu s-ar fi gândit că, după atâția ani, tot ea avea să fie cea care i se împotrivea cu aceleași replici. Ori de câte ori nu mai avea argumente, spunea „nu-mi pasă” — iar el rămânea complet neajutorat.
I se păru amuzant că aceeași tactică încă mai funcționa.
Jiang Mu își lipi urechea de ușă și auzi, în cele din urmă, pașii lui Jin Chao plecând. Începu să curețe baia, șterse chiuveta până strălucea și, din întâmplare, deschise dulăpiorul de lângă. Când văzu paharul cu periuța ei de dinți și prosopul aranjate la locul lor, i se limpezi mintea. Jin Chao nu-i aruncase lucrurile — deși fusese atât de rece cu ea în ultima vreme, nu le aruncase. Inima i se umplu de valuri amestecate.
Scoase paharul și prosopul, iar după ce se curăță și făcu ordine în baie, îngheță când deschise ușa. Jin Chao stătea rezemat de dulapul de lângă pat, privind telefonul. Când ușa se deschise, își închise ecranul și ridică privirea spre ea.
Privirile li se întâlniră, iar Jiang Mu avu instinctul să fugă înapoi în baie. Intru stânjenită în cameră, iar Jin Chao îi observă mersul ușor nesigur.
– Ce-ai făcut acolo atâta timp? Am crezut că ai adormit.
Jiang Mu evită privirea lui.
– Mă… reveneam.
– Mai bine?
Ea încuviință. Jin Chao nu întrebă mai mult și îi întinse un hanorac de bumbac:
– Schimbă-te.
Plecă imediat. Jiang Mu nu mai putea purta puloverul pătat de sânge. Se schimbă în hainele lui Jin Chao, iar când termină, îl auzi întrebând din afară:
– Te-ai schimbat?
– Mm.
Jin Chao intră și-i întinse un pahar cu apă:
– Bea.
Căldura din cameră o moleșea. Luă paharul în mâini, iar Jin Chao adăugă:
– Stai jos cât bei.
Jiang Mu păși înapoi și se așeză pe patul lui. De îndată ce se așeză, Jin Chao se aplecă în fața ei, îngenunche și-i ridică glezna stângă, trăgând de cracul pantalonului. Ea tresări și trase instinctiv piciorul înapoi.
– Ce faci?
Jin Chao o privi:
– Am spini în mâini?
– Nu la asta m-am referit.
– Atunci la ce?
Rămase în genunchi, aproape la același nivel cu ea. Jiang Mu nu-și putea explica reacția — era acea stânjeneală de mai devreme. Degetele lui Jin Chao păreau încărcate de electricitate, o făceau să se simtă nervoasă, cu inima bătându-i neregulat.
Văzând că nu coopera, Jin Chao oftă ușor:
– Te doare?
Jiang Mu fu surprinsă — nu înțelegea cum își dăduse seama de rana ei. Se uită la el și dădu din cap, cu o expresie plângăcioasă.
Părea naivă în starea aceea, iar Jin Chao încercă să o convingă:
– Dacă te doare, lasă-mă să văd.
Vocea lui, ușor răgușită de oboseala drumului, o făcu să se înroșească.
Jin Chao o privi din nou, îi luă glezna și rămase șocat când îi văzu vânătaia violetă lăsată de poarta metalică.
– Cine ți-a făcut asta?
Jiang Mu, deși amețită, nu-și uitase dușmanii:
– Tipul cu freza tunsă scurt…
Buzele lui Jin Chao se înăspriră, fără un cuvânt. În asemenea momente părea cu adevărat înfricoșător. Jiang Mu se aplecă și-i șopti ca un secret:
– Mi-e foarte foame.
– N-ai mâncat?
Ea clătină din cap. Jin Chao se ridică și ieși, apoi reveni cu o porție de oden și medicamente.
– N-a mai rămas nimic altceva — e mai bun decât tăițeii instant.
Jiang Mu începu să mănânce, în timp ce Jin Chao îi aplica unguent. Pe măsură ce stomacul i se umplea, se întristă din nou, gândindu-se la trecutul lui Jin Chao. Se opri din mâncat și-i întinse frigăruia.
Jin Chao se blocă. Nu era obișnuit cu asemenea gesturi. Părea că nimeni nu-i oferise așa ceva în toți acești ani.
– Mănâncă tu.
Jiang Mu părea că-l provoacă, cu o voce moale:
– Nu. Dacă eu iau o îmbucătură, trebuie și tu.
Frigăruia de pui de trei yuani părea acum un simbol între camarazi. Jin Chao știa că era încă amețită și, fără opțiuni, luă o îmbucătură.
Jiang Mu se apropie cu fața de a lui:
– E bun?
După o noapte întreagă de alergătură, n-avea gust de nimic. Dar privind buzele ei rozalii și ochii umezi, nu putu decât să răspundă:
– Nu e rău.
Își dădu seama imediat că greșise — Jiang Mu începu să-i întindă mâncare după fiecare îmbucătură a ei, urmărindu-l cu ochii lucioși, ca și cum el n-ar fi mâncat de trei ani. Deși cumpărase odenul pentru ea, acum ea tot încerca să-l hrănească pe el.
Când se întoarse după ce aruncase frigăruile de bambus, Jiang Mu adormise deja pe pat. Jin Chao îi scoase pantofii și, temându-se că ar putea cădea, o împinse mai spre mijlocul patului și o acoperi cu pătura.
Jiang Mu mormăi ceva neclar în somn. Jin Chao nu înțelese și se aplecă să o întrebe:
– Ce ai spus?
Noaptea dinspre zori era tăcută. Jiang Mu emana un amestec ușor de alcool și parfum de tânără fată, o aromă fină de cremă. Gâtul lui Jin Chao se mișcă ușor, era pe punctul de a se ridica, când îi auzi vocea ușor dulce, șoptind lângă ureche:
– Ai spus să aștept până cresc… mai e valabil?
…
– Frate, tu fii tăticul, eu o să fiu mămica, iar iepurașul meu o să fie bebelușul nostru.
– Nu vreau să mă joc asta, e pentru copii mici.
– Dar frate, hai joacă-te puțin cu mine. Am jucat șah cu tine, altfel nu mă mai joc deloc, hmph.
– Deci mă ameninți acum, tu mică pacoste. Bine, ce trebuie să fac?
– Ia plasa asta și du-te afară din cameră, că eu trebuie să gătesc ținând bebelușul în brațe.
– …
– Cioc, cioc, cioc. Deschide ușa.
– Nu, trebuie să zici din nou. Trebuie să spui: „Iubito, am ajuns acasă.”
– De unde ai învățat prostiile astea?
– Toți băiețeii din grădiniță știu. De ce nu știi și tu? Chao Chao, nicio fetiță din grădiniță nu o să te aleagă de soț dacă ești așa.
– Heh, nu-mi mai spune Chao Chao, puțină decență, te rog.
– Chao Chao, Chao Chao, Chao Chao. Nu-i nimic, dacă nimeni nu te alege de soț, pot eu să te aleg. Tu o să mergi la muncă și o să-mi cumperi multe, multe bunătăți.
– Să visezi tu.
– Vreau înghețată de ciocolată, vată de zahăr, biscuiți în formă de ursuleț și cartofi prăjiți, mulți, mulți…
– N-o să-ți găsești niciodată soț.
– Dar poți fi tu soțul meu, da? Te rooog? Te rooog? Te rooog? Altfel nu are cine să-mi cumpere bunătăți lui Mumu.
– Jiang Mumu, ești enervantă. Așteaptă să crești.
…
Aproape fiecare joc de-a familia se termina la fel: Jiang Mu îl sâcâia pe Jin Chao să se căsătorească cu ea, iar Jin Chao, enervat, punea capăt discuției cu replica: „Așteaptă să crești.”
Jiang Mu era prea mică atunci ca să înțeleagă conceptele de relație familială sau etică. Așa că, atunci când mai târziu își amintea cum îl necăjea pe Jin Chao cu jocurile acelea, i se păreau doar niște prostii copilărești și nu le lua în serios.
Abia după ce ajunse la Tonggang — mai ales în ultima vreme — începuse să-și amintească tot mai des acele episoade. Se întreba dacă Jin Chao, cu cinci ani mai mare ca ea și știind că nu sunt înrudiți, chiar vorbise serios atunci când îi spusese să aștepte până crește.
…
Nici Jin Fengzi nu plecă în noaptea aceea, rămânând la San Lai, în casa de alături. Dimineața, înainte să plece la lucru la Wan Ji, își aminti ce-i spusese lui Jiang Mu cu o seară înainte și i-o zise și lui San Lai.
San Lai îl pocni imediat:
– Ești prost? De ce i-ai spus unei fetițe toate prostiile alea? Ești nebun cu acte în regulă.
Jin Fengzi mormăi:
– Eram beat, bine? Ai grijă să-l anunți pe You Jiu.
Nimeni nu vrea să-și expună cele mai rușinoase secrete în fața cuiva care n-are habar. San Lai nu știa că Jin Chao nu voia ca Jiang Mu să afle de trecutul lui, dar Jin Fengzi tocmai îl trădase.
Așa că, în dimineața aceea, după ce Jin Chao termină un apel telefonic în fața atelierului, San Lai ieși și tuși ostentativ de câteva ori, înainte să-i repete ce aflase de la Jin Fengzi.
Jin Chao ascultă în tăcere, fumând o țigară întreagă. Expresia nu i se schimbă — doar umbra dintre sprâncene păru să se adâncească și mai mult.
San Lai îl privi de câteva ori, apoi întrebă cu prudență:
– A zis ceva Jiang Mu când te-ai întors aseară?
Jin Chao îi aruncă brusc o privire ciudată, greu de înțeles, apoi intră în atelier fără să spună nimic, lăsându-l pe San Lai nedumerit.
