Camera deja mică a devenit și mai întunecoasă. Jin Chao se ridică din scaun și păși spre Jiang Mu, apoi se sprijini ușor de birou, la doar un pas de ea. Jiang Mu îl privi ridicând capul, iar când el își coborî ochii spre ea, sprâncenele-i proeminente aruncau umbre peste față. Luă o rotiță dințată de lângă el și spuse:
– Am auzit că tot îl întrebi pe San Lai despre mine. Ai aflat ceva interesant?
Jiang Mu își strânse nervos breteaua rucsacului. În ultima vreme, ori de câte ori avea ocazia să rămână singură cu San Lai, încerca cu prudență să-l iscodească despre Jin Chao. Dar oricât de subtilă era ea, San Lai era și mai alunecos. Adesea, discuțiile lor ajungeau într-un soi de tai chi verbal care nu ducea nicăieri.
Jin Chao ținea roata din mijloc, iar cu cealaltă mână o învârti ușor. Pe măsură ce aceasta se învârtea lent, zâmbi vag:
– De ce ești așa dornică să afli lucruri despre mine?
Jiang Mu se uită la roata care se învârtea, vocea abia i se auzea:
– Pentru că… ești tu.
Jin Chao încuviință din cap, vocea lui devenind rece și distantă:
– În noaptea aia ți-am spus să nu mai vii așa des. Se pare că n-ai înțeles.
Jiang Mu îi întâlni privirea întunecată și adâncă. Deși erau atât de aproape, părea că o distanță de necuprins îi separa.
Sprâncenele i se încruntară ușor, iar chipul ei proaspăt trăda tinerețe și încăpățânare. Jin Chao continua să învârtă roata, iar vibrația ei umplea camera cu un sunet fin, în timp ce vocea lui gravă plutea în aer:
– Acum știi clar că nu suntem rude de sânge. Cât ai fost copil, am trăit împreună o vreme, dar acum…
Privirea lui alunecă tăcut peste ea, ascuțită, cu o strălucire ciudată în adâncul ochilor, ca niște curenți electrici invizibili.
Jiang Mu nu mai fusese niciodată privită astfel de Jin Chao. Nici nu-l mai văzuse vreodată așa. Din tot trupul lui se revărsa o nepăsare calmă, un aer ușuratic, dar în același timp primejdios. Simți cum toți nervii i se încordau, un fel de teamă pe care nu o putea înfrunta.
Roata continua să se învârtă în palma lui Jin Chao, în timp ce vocea lui o străpungea:
– Te-ai gândit vreodată ce ar crede Jin Qiang, că ești mereu pe aici? Sau alții? Ar putea crede că e ceva între noi. Eu sunt adult, nu-mi pasă, dar tu?
Inima lui Jiang Mu bătea tot mai repede. Nu se așteptase ca Jin Chao să abordeze atât de direct natura relației lor, să scoată la lumină toată această ambiguitate. Își strânse buzele, cuprinsă de rușine și neliniște.
Dintr-odată, roata din mâna lui Jin Chao se opri. În cameră deveni atât de liniște încât parcă le puteau auzi inimile. El se îndreptă lent și, apropiindu-se, o închise într-un colț strâmt, cu privirea arzătoare asupra ei:
– Sau… asta îți dorești de fapt? Ceva între noi?
Genele lui Jiang Mu tresăriră, iar lumina din ochii ei vibră. Jin Chao își puse mâinile de o parte și de alta a ei, apropiindu-se. Trăsătura de sub pleoapa lui inferioară o străpungea, trecându-i direct prin inimă.
Jiang Mu simțea că era lipită de perete, incapabilă să se miște. Palmele i se umeziseră ușor.
Îl privea fix pe Jin Chao, buzele lui închise, colorate ușor în roșu, erau atât de aproape. Părea că niciodată nu-l mai văzuse de atât de aproape, iar imaginea lui de odinioară dispărea treptat, înlocuită de acest bărbat viu, înalt, copleșitor.
Poate că Jin Chao îi surprinse privirea, fiindcă zâmbi ușor, iar inima ei se strânse brusc.
…
Nici Xiao Yang, nici Cocoșul de Fier nu știau ce vorbiseră Jin Chao și Jiang Mu în camera de odihnă, doar că după zece minute, Jiang Mu ieși cu fața aprinsă, fugind de parcă scăpase dintr-un dezastru.
După acea zi, Jiang Mu nu se mai întoarse mult timp. Jin Chao nu-i spusese nimic dur – oricum ignorarea nu avusese efect asupra ei. Dar știa cum s-o facă să se retragă singură, iar efectul se văzu imediat.
Într-adevăr, Jiang Mu nu mai îndrăznea să se ducă la atelier. De câte ori își amintea privirea aceea arzătoare a lui Jin Chao, voia să intre în pământ. Încerca din răsputeri să șteargă acea scenă din memorie, dar ea revenea iar și iar, când mânca, când rezolva exerciții, când voia să doarmă. Îi revenea brusc imaginea aceea și chiar i se părea că simte acel miros slab de mentă care plutea în jurul lui Jin Chao.
Nu știa că în ziua aceea Jin Chao mestecase gumă. Nu înțelegea cum cineva care făcea o muncă atât de murdară și epuizantă putea să miroasă a mentă proaspătă. De-atunci, nu mai suporta aroma aia – o făcea să se simtă cumplit de stânjenită.
Într-o zi, în pauză, Pan Kai îi dădu două gume. Jiang Mu le băgă absentă în gură, dar pe măsură ce mesteca, gustul devenea tot mai familiar, până ce toată fața i se înroși. Pan Kai o privi mirat:
– Jiang Jiang, ce-ai pățit? Ai febră?
Jiang Mu scuipă furioasă guma:
– Din cauza gumei tale!
Pan Kai scoase pachetul să-l verifice:
– Nu e expirată. Am cumpărat-o azi dimineață…
Restul orei, aroma dulceagă de mentă îi rămase printre dinți, iar imaginea lui Jin Chao nu-i mai ieșea din minte. Simțea că înnebunește – imaginea fratelui cu care crescuse nu mai era curată, iar gândul ăsta o umplea de rușine.
San Lai observă și el că Jiang Mu nu mai dăduse pe la atelier. Vineri, îi trimise un mesaj, invitând-o la hotpot după școală.
Jiang Mu inventă un pretext și refuză, spunându-i că nu vine.
San Lai se miră și se duse în atelier să-l întrebe pe Jin Chao:
– Ce i-ai spus fetei? De ce nu mai vine?
Mușchii brațului lui Jin Chao se încordară în timp ce strângea un șurub. Aruncă cheia și se ridică, privind în gol spre stația de autobuz:
– Da, i-am spus ceva.
San Lai îi aruncă un pachet de țigări:
– E singură în Tonggang, n-are unde altundeva să se ducă.
Jin Chao îl luă, scoase o țigară, apoi îi aruncă pachetul înapoi. Țigara rămase nestinsă între degete. Vocea îi deveni joasă:
– Dacă începe să tragă de firul trecutului, o să ajungă la ce fac eu acum. Prezența ei aici e temporară. Nu trebuie implicată. Oricum, în ultima vreme lipsesc tot mai mult – ar fi început să bănuiască ceva.
San Lai își aprinse țigara în tăcere. Jin Chao îl întrebă:
– La ce te gândești?
San Lai trase fumul și îl privi înapoi, cu seninătate:
– La ce aș putea să mă gândesc?
Jin Chao îl scrută un timp, apoi întoarse capul. San Lai își plecă ușor capul, cu un zâmbet abia vizibil.
Luna se ridica încet pe cerul înstelat, iar felinarele se aprindeau unul câte unul. Noaptea părea mereu atât de lungă…
De când Jiang Mu nu mai venise la atelier, își petrecea mai mult timp în casa lui Jin Qiang. Într-o zi, când Zhao Meijuan se întoarse de la cumpărături, o întrebă deodată:
– De ce nu te mai duci la Jin Chao?
Jiang Mu răspunse stingherită:
– Ți se pare potrivit să mă duc tot timpul acolo?
Zhao Meijuan spuse direct:
– Nu te întâlnești cu el, ce ar fi nepotrivit?
„…” Nu prea avea ce răspunde la asta.
Tocmai când Jiang Mu încerca cu disperare să-și ajusteze atitudinea față de Jin Chao, o singură replică de-a lui Zhao Meijuan îi dărâmă toată stăpânirea de sine. În seara aceea, cuvântul „întâlnire” îi răsuna mereu în minte, devenind tot mai stânjenitor pe măsură ce îl repeta în gând, până când, copleșită, se duse mai devreme la culcare ca să scape de gândurile ei.
Nu după mult timp, într-o seară, Jiang Mu luă autobuzul obișnuit spre casa lui Jin Qiang. Zhao Meijuan îi spusese de dimineață că după cină avea să meargă cu Jin Xin la baia publică și o întrebase dacă vrea să vină. Jiang Mu refuzase categoric.
Încă nu se putea obișnui cu obiceiul lor de a merge des la baie. În mintea ei, să fii dezbrăcat printre atâția oameni era acceptabil o dată sau de două ori pe an, dar să trăiești tot anul în astfel de situații o arunca într-o moarte socială sigură.
Jin Qiang trebuia să fie la tură de noapte în seara aceea, dar când Jiang Mu intră în casă, lumina din bucătărie era aprinsă și hota pornea ușor.
Își schimbă pantofii și strigă:
– Tată, nu ești la muncă?
Nimeni nu răspunse. Lăsă rucsacul și telefonul jos și, mirată, se îndreptă spre bucătărie, întrebând din nou:
– Tată?
Sunetul hotei se opri. Tocmai când era pe punctul să intre în bucătărie, cineva ieși și Jiang Mu se ciocni aproape de el. Ridică privirea și dădu brusc cu ochii de silueta lui Jin Chao. Făcu un pas înapoi instinctiv, fața i se înroși până la gât, iar pupilele i se dilatară.
Reacția era prea ciudată. Jin Chao ridică o sprânceană și întrebă:
– Ce-ai pățit?
Jiang Mu trase adânc aer în piept, forțându-și vocea să sune natural:
– Tu… faci orez prăjit?
– Ah, am venit să aduc medicamente pentru Xin Xin. Rețeta s-a schimbat de data asta și m-am temut că se încurcă. Am sunat, dar n-a răspuns nimeni.
Privirea lui Jiang Mu alunecă spre tigaie:
– S-au dus la baie. Ar trebui să se întoarcă în curând.
Se uita fix la orezul prăjit, doar ca să evite privirea lui Jin Chao. Deși înainte stăteau des împreună fără nicio problemă, acum, după ce nu se mai văzuseră de ceva vreme, reîntâlnirea asta într-un hol strâmt, într-o casă goală, părea ciudat de stânjenitoare.
Văzând-o că se uită la mâncare, Jin Chao întrebă:
– Vrei și tu?
Gândurile lui Jiang Mu erau rigide, iar înainte să poată răspunde, ușa de la intrare se deschise – Zhao Meijuan și Jin Xin se întorseseră de la baie. Jiang Mu spuse repede:
– Nu, mulțumesc.
Apoi își luă rucsacul și se retrase în cameră. Scoase caietele și le întinse pe birou. La scurt timp, Zhao Meijuan o strigă din afară:
– Mu Mu, sună telefonul!
Își aminti că îl lăsase lângă pantofi, așa că deschise ușa și se duse spre cuier. Văzând că o sună Jiang Yinghan, răspunse imediat și se îndreptă spre ușa bucătăriei.
Jiang Yinghan o întrebă câteva lucruri despre cum se simțea și dacă e frig în Tonggang, apoi începu să-i povestească despre ea, spunând că ea și unchiul Chris își rezervaseră biletele și urmau să se întoarcă în China înainte de Anul Nou.
Pe fundal, Jiang Mu auzea din când în când vocea lui Chris. Jiang Yinghan o ruga să aștepte, apoi îi răspundea. Părea că mai erau și alți oameni în jur. Când Jiang Mu întrebă cine, mama ei îi înșiră câteva nume pe care nu le mai auzise până atunci.
Deși trecuseră doar câteva luni de când se despărțiseră, deodată simți că mama ei era atât de departe, că își făcuse deja o altă viață și părea să se fi adaptat foarte bine. Ar fi trebuit să se bucure pentru ea, dar nu putu să-și ascundă o umbră de tristețe în privire.
Asculta absentă în timp ce Jiang Yinghan îi povestea despre școlile de acolo, iar ochii i se abătură, fără să vrea, spre sufragerie. Jin Chao mâncase deja – termina totul mereu repede. Uneori avea impresia că Jin Chao făcea orice în grabă, ca și cum împărțea ziua în segmente stricte, mereu în contratimp.
Ținând telefonul, Jiang Mu îl privi pe Jin Chao cu coada ochiului. Nu se mai văzuseră de aproape două săptămâni. Părea că se tunsese – părul îi era scurt, ușor dezordonat, dar curat și aranjat. Deși umbla zilnic printre piese murdare și șasiuri, în afara muncii avea întotdeauna un aer îngrijit. Obiectiv vorbind, Jiang Mu gândea că Jin Chao era, probabil, cel mai arătos dintre toți mecanicii auto. Înainte să ajungă în Tonggang, nici nu băga în seamă astfel de oameni, dar de când venise, începuse să-i găsească chiar atrăgători pe acești bărbați pricepuți la reparații. Desigur, gândul periculos pleca tot de la acel om care ținea stiloul în mână.
Zhao Meijuan nu părea să înțeleagă rețeta, așa că Jin Chao căută hârtie și pix ca să-i explice și îi făcu o copie. Ținerea stiloului lui nu se schimbase în toți acești ani – încă era precisă și ordonată.
Jin Chao aducea în fiecare lună medicamentele pentru Jin Xin – pe de-o parte pentru că îi era la îndemână să treacă pe la spital, pe de altă parte pentru că Zhao Meijuan și Jin Qiang nu înțelegeau rețetele. Dar de data asta venise cu o săptămână mai devreme, pentru că urma să plece. Obișnuia să treacă pe la casa lui Jin Qiang înainte să dispară o vreme, asigurându-se că totul era în regulă.
Zhao Meijuan întrebă:
– De ce le-ai luat așa devreme luna asta?
Jin Chao răspunse în timp ce copia rețeta:
– Săptămâna viitoare nu voi fi pe aici.
Zhao Meijuan întrebă în treacăt:
– Unde te duci?
Jin Chao nu răspunse, ci își ridică privirea spre Jiang Mu. Prinsă nepregătită de acel contact vizual, Jiang Mu simți din nou cum i se încleștează tot corpul. Senzația din acea zi reveni brusc. Se întoarse în grabă în cameră, cu telefonul în mână.
Când ieși iar, după ce lucrase o vreme la teme, Jin Chao plecase deja. Pe clanța ușii atârna o pungă – când o luă și se uită înăuntru, găsi o pungă mare cu jerky de vită. Ținând jerky-ul în brațe, Jiang Mu rămase mult timp nemișcată, cuprinsă de un amestec greu de emoții.
