Jiang Mu nu avea de gând să se facă de râs dansând balet în fața a doi bărbați în toată firea. De unde să fi știut că glumele ei cu San Lai vor fi auzite chiar de cel vizat? Dacă ar fi știut că Jin Chao era sus tot timpul, n-ar fi scos niciun cuvânt.
Dar ce fusese spus, spus rămăsese. Nu-i mai rămânea decât să se retragă jenată spre colțul lui San Lai, cu fața roșie. San Lai, în schimb, părea să se delecteze din plin cu toată scena, găsind un haz nesfârșit în încurcătura lui Jiang Mu într-o dimineață de duminică.
Dacă stătea bine să se gândească, Jin Chao o mai văzuse dansând balet. Pe vremea când Jiang Mu era în grupa mijlocie la grădiniță, Jiang Yinghan o înscrisese la un curs de dans. Jin Chao mersese odată cu Jin Qiang să o ia. Purta o rochiță roz și ciorapi albi, cu părul prins într-o coadă înaltă. Printre ceilalți copii, părea foarte serioasă. Era dolofană pe atunci, cu picioarele plinuțe strânse în ciorapi albi, atât de adorabilă încât ai fi avut poftă s-o muști – o lebăduță rotunjoară, perfectă.
Jin Chao încă își amintea cum sărea în ritmul muzicii, dând din cap. Acea amintire îi stârni acum un zâmbet ușor în priviri, făcând-o pe Jiang Mu să se simtă și mai stânjenită sub privirea lui. Totuși, Jin Chao nu zăbovi prea mult și se duse să deschidă atelierul auto.
Xiao Yang și Cocoșul de Fier se purtau cu Jiang Mu ca de obicei, glumind și tachinând-o. Ba chiar comandară prânzul pentru ea. Iar când Jiang Mu mâncă în atelier, Jin Chao nu spuse nimic, în afară de:
– Să te întorci repede după ce termini de mâncat.
Jiang Mu răspunse cu mândrie:
– Picioarele mele, alegerea mea.
Jin Chao o privi scurt, strânse buzele și își reluă treaba.
După-amiaza, Jiang Mu căută o ceainărie, întrebă pe toți ce voiau și ieși să cumpere băuturi.
De când se mutase în Tonggang, rareori mai comanda mâncare. Neavând alte distracții, singura relaxare pe lângă învățat era să iasă să cumpere câte ceva.
Era ca o misiune: alegea o destinație, apoi se bucura de priveliștile necunoscute de pe drum. Poate pentru că, de obicei, se plictisea atât de tare, se oprea chiar și să urmărească doi câini certându-se, iar dacă întâlnea vreo clădire ciudată sau un vânzător stradal necunoscut, se oprea să observe.
Astfel de plimbări îi aduceau o prospețime binevenită într-o viață altfel monotonă, motiv pentru care trecuse deja o oră și ea tot nu se întorsese.
Jin Chao tocmai scosese o mașină proaspăt vopsită, coborî și îl întrebă pe Xiao Yang:
– Unde a plecat Mu Mu?
– S-a dus să cumpere ceai cu lapte – răspunse el.
– Atât de mult durează?
Xiao Yang își verifică telefonul și exclamă:
– Adevărul e că… a cam trecut ceva timp.
Jiang Mu chiar plecase după ceai, dar pe drum dădu peste niște bătrânei care jucau șah chinezesc. Se opri să privească, iar în acel moment, unul dintre ei spuse că trebuie să meargă urgent la toaletă și întrebă dacă poate juca cineva în locul lui. Văzând cât de presantă era situația, Jiang Mu se oferi.
Adversarul, văzând că era doar o fată tânără, întrebă:
– Tu știi să joci?
Jiang Mu era destul de pricepută la tot felul de jocuri – de la șah chinezesc, go și șah militar, până la cinci în linie, dublu albină și Nu te supăra, frate. Asta i se trăgea, cel mai probabil, din influența lui Jin Chao din copilărie. Pe lângă cursele de mașinuțe din magazinele de machete, hobby-ul lui cel mai mare era să citească și să joace șah. Dar pentru șah ai nevoie de partener, așa că o trăgea mereu pe Jiang Mu cea mică să joace cu el. Când nu înțelegea, îi explica răbdător, dar copiii nu pot sta locului prea mult și n-au răbdare – de multe ori, pe la mijlocul partidei, Jiang Mu adormea pe tablă, cu bavele curgându-i pe brațele grăsuțe.
Surprinzător, în ultimul an de grădiniță, la un mic concurs de Go organizat la școală, Jiang Mu câștigase locul întâi. De atunci, se legase de ea o pasiune pentru jocurile de logică.
Așa că atunci când Jin Chao o găsi, Jiang Mu stătea turcește pe marginea drumului, față în față cu un bătrân într-o haină căptușită, cu o mână sprijinită de obraz ca o bunicuță.
Jiang Mu simțea că cineva o privea de peste drum. Când ridică privirea, îl zări pe Jin Chao rezemat de un pod de piatră, cu o țigară între degete. Cine știe de cât timp era acolo? Jiang Mu se sperie, părăsi imediat tabla de șah, apucă punga cu ceai și spuse:
– Gata, trebuie să mă întorc.
Bătrânul, căruia nu-i trecuse pofta de joc, încercă să o oprească:
– Ce grabă? Hai încă o tură.
Jiang Mu zâmbi stânjenită și răspunse:
– Data viitoare, data viitoare.
Apoi fugi în grabă pe partea cealaltă a drumului. Jin Chao își stinse imediat țigara și se întoarse să plece. Jiang Mu îl urmă pe îndelete, întrebând:
– Ai venit să mă cauți?
– Nu.
– Ți-a fost teamă că mă pierd?
– Nu.
– Dar dacă chiar m-aș fi pierdut, te-ai fi îngrijorat?
Tăcere.
Văzând cum pașii lui deveneau tot mai grăbiți, Jiang Mu mormăi:
– Dur la exterior, moale pe dinăuntru.
Jin Chao se opri brusc și se întoarse, privirea tăioasă mătura aerul până la ea:
– Sunt mult mai calm acum, altfel erai deja în râu.
Când îl văzu iar cu fața aceea aspră, Jiang Mu nu se sperie deloc. Dimpotrivă, îi prinse mâneca și o scutură ușor, înclinând capul cu un zâmbet. Năsucul roșu de frig îi dădea un aer și mai vioi. Jin Chao își întoarse privirea și își retrase mâna.
Când ajunseră înapoi la atelier, Jin Chao plecă să livreze o mașină unui client, Cocoșul de Fier ieși să cumpere piese, iar Jiang Mu se întoarse în camera de odihnă să învețe. Pe la ora patru, Xiao Yang, ocupat în service, strigă deodată:
– Ieșiți naibii de aici!
Jiang Mu sări în picioare și ieși. De cum intră în atelier, un miros greu de vopsea o izbi. Ajunsă la intrare, încremeni: cineva aruncase vopsea roșie peste intrarea atelierului. Mirosul pătrunzător plutea în aer, iar culoarea intensă, ca sângele, făcea ca spațiul odinioară curat să pară acum o scenă macabră.
Xiao Yang stătea singur afară, cu ochii ațintiți furios spre stradă. Urmându-i privirea, Jiang Mu văzu doi tineri cu zâmbete satisfăcute și disprețuitoare.
Mânia i se aprinse instant. San Lai ieși și el bombănind:
– În plină zi fac porcării din astea, să-i ia naiba!
– Sunt tot de la Wan Ji? – întrebă Jiang Mu.
– Cine altcineva? – spuse Xiao Yang printre dinți.
Nu trecuse nici măcar o lună de la ultima lor „vizită.” De data asta nu mai sparteseră nimic, ci veniseră direct cu găleata de vopsea. Cum spusese San Lai, nu dădeau foc și nu omorau oameni, dar faptele lor tot dezgustătoare rămâneau.
Fulger tot se învârtea în fața atelierului, lătrând furios către cei doi, cu lăbuțele pline de vopsea, lăsând urme peste tot.
Jiang Mu se aplecă și îl strigă:
– Fulger!
La vocea ei, câinele se întoarse. Jiang Mu îi șopti ceva la ureche și îl palmă ușor. Dintr-odată, Fulger zbughi spre cei doi. Înainte ca aceștia să apuce să urce în mașină, câinele deja sărise pe ei, mânjindu-i cu vopseaua roșie. Cei doi fugiră înjurând, urcară în grabă și demarară.
Fulger mai lătră de câteva ori spre mașină, apoi se întoarse. Jiang Mu îi mângâie capul și începu să-i curețe lăbuțele. Xiao Yang aduse materiale de curățat intrarea, iar San Lai, temându-se că Fulger s-ar putea otrăvi lingând vopseaua, aduse șampon pentru animale și îi tăie blana unde nu se putea curăța.
Când Jin Chao și Cocoșul de Fier se întoarseră, Xiao Yang curățase deja mare parte din mizerie. Deși nu mai era la fel de înfricoșător, vopseaua tot nu dispăru complet.
După ce Xiao Yang povesti totul cu furie, Jin Chao păru serios, dar nu arătă nici urmă de emoție în afară de răceala din ochi. Îi bătu ușor pe umăr și spuse:
– Mai ai un pic de răbdare.
Mai târziu, când Xiao Yang povesti cum Fulger le-a sărit în cap, nu-și mai putea ascunde satisfacția. Întrebă:
– Cum l-ai făcut să se arunce pe ei?
Jiang Mu îl luă pe Fulger în brațe, îl mângâie și scoase o fâșie de carne din buzunar. Xiao Yang izbucni în râs:
– Tu mereu ai soluții.
Jin Chao o privi lung. Când Jiang Mu îi întâlni privirea, el își întoarse ochii și intră în atelier.
Jiang Mu începu să-și dea seama că nu se putea continua așa. Cei de la Wan Ji erau ca niște lipitori, tot veneau să provoace necazuri și afecta serios afacerea. După ce aflase mai multe, înțelese că Wan Ji avea mai multe ateliere mari în Tonggang și o influență considerabilă. Dacă voiau, puteau ruina Flying Speed prin uzură constantă.
Cât timp conflictul nu era rezolvat, asemenea incidente aveau să continue. Scopul lor era clar – să-l doboare pe Jin Chao.
Gândul acesta o apăsa. Încercă o dată să discute cu San Lai, dar acesta o dojeni spunând că nu era ceva ce trebuia să o preocupe.
Situația continuă astfel. Deși Jiang Mu nu mai venea zilnic cu toate materialele de studiu, tot trecea pe acolo ori de câte ori avea timp.
Xiao Yang, Cocoșul de Fier și chiar San Lai o tratau cu căldură. Doar Jin Chao rămânea rece, chiar mai rece decât la începutul reîntâlnirii.
Dacă la început părea doar distant, acum semăna cu un bloc de gheață fără fisuri.
Uneori, când Jiang Mu stătea cu Xiao Yang în atelier, Jin Chao o tăia scurt:
– N-ai altceva de făcut? Dacă tot ești liberă, ieși afară. Nu încurca lumea pe aici.
Atunci Jiang Mu pleca și mergea să joace șah cu bătrânii, întorcându-se doar când i se făcea foame.
Față de ieșitul cu colegii, șahul avea un avantaj: nu cerea conversație. Doar te așezai, jucai și plecai. Când vreun alt bătrân încerca să-i vorbească, partenerul ei îl certa.
Până și San Lai, cu toată mintea lui năstrușnică, nu-i înțelegea pasiunea. Îl întrebă pe Jin Chao:
– Soră-ta a intrat deja la pensie? Cum a reușit singură să pătrundă în organizația secretă a cadrelor retrase din Groapa Xiwa?
Jin Chao tăcea, simțindu-se inexplicabil vinovat.
Așa trecură zilele, până într-o zi când San Lai își tăie brusc părul lung și își rase barba pe care o purta de ani. Când veni la atelier să fumeze cu Jin Chao, nu doar Xiao Yang și Cocoșul de Fier rămaseră cu gura căscată, ci și Jin Chao îl privi ciudat:
– Ce-ai pățit?
San Lai zâmbi:
– Mu Mu a zis că aș arăta mai proaspăt așa.
Îi întinse o țigară lui Jin Chao, care o aprinse și apoi îl privi în tăcere.
De ceva vreme, Jin Chao nu fusese prea blând cu Jiang Mu, iar ea își petrecea tot mai mult timp în spiteria lui San Lai – uneori chiar câte o oră-două. San Lai o trata ca pe cineva din familie, o punea să ajute cu spălatul pisicilor și câinilor. Din atelier, Jin Chao auzea adesea chicoteli din spiterie.
Dar nu se aștepta ca San Lai să-și taie părul de dragul unei remarci de-a lui Jiang Mu. După o vreme, Jin Chao îl mai privi o dată. San Lai își mângâie capul proaspăt tuns și întrebă:
– Ei? Tot chipeș, nu?
Jin Chao nu răspunse, își stinse țigara în tăcere.
Vineri seara, Jiang Mu coborî din autobuzul 6, iar San Lai o zări și veni pe stradă, pregătit să primească complimente.
Dar ea trecu pe lângă el fără să-l recunoască.
Când Xiao Yang și Cocoșul de Fier izbucniră în râs, Jiang Mu simți că ceva era în neregulă. Se întoarse și privi bărbatul care poza teatral pe trotuar.
Fiind ușor mioapă și ținând cont cât de diferit arăta acum, nu-l recunoscu imediat. După ce îl scrută o jumătate de minut, exclamă:
– Frate San Lai?
San Lai simți că toate eforturile sale fuseseră răsplătite. Încercă să-și dea părul pe spate într-un gest elegant, dar își aminti că nu mai avea ce. Mișcarea se opri penibil la jumătate. Se apropie și întrebă:
– Ei, cum e?
Jiang Mu îl privi din cap până-n picioare. Deși era slab, San Lai era înalt, cam 1.80. Dar cum umbla mereu în papuci, aplecat și cu o alură somnoroasă, nu părea cineva atrăgător.
Acum, fără barbă, trăsăturile lui fine ieșeau la iveală. Cu un pic de tuș la ochi, ar fi putut debuta ca idol. Chipul avea o frumusețe aproape feminină, iar barba de dinainte adăugase acel strop necesar de masculinitate.
Dar firea lui lejeră, nepăsătoare, dădea un echilibru între rafinament și nonșalanță.
Probabil pentru a-și completa noul look, își schimbase și stilul vestimentar. Nu mai părea neglijent, ci vioi și revigorat. Jiang Mu zâmbi larg:
– Frate San Lai, ți-ai făcut operație estetică? Așa arătai tu de fapt? Simt că până acum te-am cunoscut pe fals!
San Lai, văzând reacția dorită, își ridică bărbia mândru.
Jin Chao, auzind vocea lui Jiang Mu, privi în direcția lor. O văzu învârtindu-se în jurul lui San Lai de parcă descoperise un continent nou, apoi intrând firesc în spiterie alături de el.
Jin Chao scuipă guma, își scoase mănușile, se spălă cu săpun de două ori, apoi spuse lui Xiao Yang:
– Du-te și cheam-o înapoi pe Mu Mu.
– Jiang Mu! – strigă Xiao Yang.
Nici nu apucă să se așeze că Jiang Mu se întoarse din spiterie, încă zâmbitoare.
– Ce e? – întrebă ea.
Xiao Yang îi făcu semn spre camera de odihnă. Jiang Mu intră nedumerită. Jin Chao stătea într-un scaun cu picioarele încrucișate. Era pentru prima oară după atâtea zile când o chema el direct, iar Jiang Mu fu ușor surprinsă.
Când o văzu, Jin Chao ridică ușor pleoapele:
– Închide ușa.
Jiang Mu se întoarse să o închidă. Xiao Yang și Cocoșul de Fier priveau prin geam, dar Jin Chao trase un șnur, iar jaluzelele coborâră imediat. Jiang Mu nici nu știa că erau jaluzele acolo. Avea senzația că Jin Chao urma să-i spună ceva important, dar nu-și putea da seama ce. Rămase sprijinită de perete, privindu-l.
