Cum ar fi să spargi o carafă de vin în capul unui prinț? Nici slujnicele nu-și puteau imagina așa ceva, dar nici ceilalți prinți de față nu concepeau una ca asta.
Totuși, exact această scenă se desfășura în fața lor!
În acea clipă, toți încremeniră ca niște găini de lemn, inclusiv al cincilea prinț, cel lovit.
Bineînțeles, ceilalți erau încremeniți de șoc, în timp ce al cincilea prinț era amețit de lovitură.
Un fir de sânge i se prelinse pe frunte celui de-al cincilea prinț și îi intră în gura căscată de uimire.
Gustul tăios al sângelui îl trezi în sfârșit din amorțeală. Sări în sus cu un răcnet:
— Îndrăznești să mă lovești?
Mama celui de-al cincilea prinț era dintr-o familie de militari, iar el îndrăgise artele marțiale de mic. Dintre toți prinții, era considerat cel mai priceput luptător. Odată ce-și reveni, contraatacă imediat.
Yu Jin scoase un râs rece, îi apucă brațul celui de-al cincilea prinț, îl răsuci cu putere și îl țintui pe masa lungă, apoi începu să-i care pumni.
Unele guri erau prea murdare – aveau nevoie de o bătaie înainte de orice altceva!
Ceilalți prinți rămaseră uluiți la această priveliște.
Deci frații puteau fi așa direcți unul cu altul?
Expresia celui de-al patrulea prinț era deosebit de urâtă – aproape că-și dădu ochii peste cap.
Organizase această sărbătoare de ziua de naștere doar ca să câștige o reputație de armonie frățească. Cum de ajunseseră doi prinți să se bată ca niște golani pe stradă?
Dacă fratele al șaptelea îl rănea grav pe fratele al cincilea, și el avea să suporte nemulțumirea tatălui împărat.
Gândind asta, al patrulea prinț se grăbi să despartă lupta:
— Frate al șaptelea, oprește-te imediat!
Ceilalți prinți, fie sincer, fie nu, se năpustiră și ei să intervină.
Yu Jin, care oricum se săturase de dat pumni, slăbi strânsoarea asupra celui de-al cincilea prinț.
Al cincilea prinț, cu mâinile brusc libere, trase imediat un pumn.
Cu un bubuit puternic, pumnul lui lovi drept în fața celui de-al șaselea prinț, provocându-i un sângerare din nas pe loc.
Al șaselea prinț, deja cherchelit, își atinse nasul, văzu sângele și se înfurie, lovindu-l pe al cincilea prinț peste față cu o palmă.
Firul rațiunii din mintea celui de-al cincilea prinț se rupsese demult. Pumnii lui vuiau prin aer în timp ce lovea, iar picioarele nu-i stăteau nici ele – îl trimise pe al optulea prinț zburând cu un șut, urlând furios:
— Toți mă loviți, toți mă loviți, o să vă arăt eu vouă că m-ați lovit!
Al optulea prinț se izbi de al treilea prinț, și avântul lor îi făcu pe amândoi să se rostogolească.
Al optulea prinț apucă instinctiv ceva, prinzând ceva moale.
Ce era asta? Gândul ăsta îi trecu vag prin minte celui de-al optulea prinț în timp ce strângea fără să-și dea seama.
Al treilea prinț scoase un urlet de durere, ținându-se de părțile de jos în timp ce se tăvălea.
Al patrulea prinț era complet descumpănit.
Oare fratele al optulea nu-i smulsese părțile vitale fratelui al treilea?
Ei bine, asta ar putea fi o veste bună – dar totul depindea de moment! Dacă se întâmpla la banchetul lui, fratele al treilea l-ar urî pe viață!
Al patrulea prinț se repezi să-l consoleze pe al treilea prinț:
— Frate al treilea, ce s-a întâmplat?
Fie intenționat, fie nu, corpul rostogolitor al celui de-al treilea prinț prinse piciorul pantalonilor celui de-al patrulea prinț. Când al patrulea prinț se trase instinctiv înapoi, simți un curent brusc – uitându-se în jos, își dădu seama că al treilea prinț îi trăsese în jos atât pantalonii, cât și lenjeria.
Într-o clipită, totul se transformase într-o bătaie generală.
Slujitorii care priveau de pe margine erau încremeniți de groază.
Prințul moștenitor, care reușise să se elibereze cu greu, a chemat în cele din urmă gărzile pentru a-i separa pe prinți. Uitându-se la frații săi mai mici, cu părul răvășit și hainele rupte, a simțit valuri de durere sfâșietoare.
O jumătate de oră mai târziu, șapte prinți îngenuncheau în rând în sala principală, în timp ce Împăratul Jingming se plimba furios încoace și încolo, cu mâinile la spate.
Prințul moștenitor, auzind vestea, venise să vadă spectacolul. Înainte să apuce să vorbească, împăratul Jingming îl arătă cu degetul:
— Îngenunchezi și tu!
Prințul moștenitor: „…” Nici măcar nu spusese ceva – venise doar să privească!
Împăratul Jingming nu dădea doi bani pe gândurile prințului moștenitor. În viziunea lui, când fiii lui se băteau în grup, cel care stătea deoparte trebuia premiat cu o floare roșie în loc să fie pedepsit?
Cu cât se gândea mai mult, cu atât Împăratul Jingming se înfuria mai tare, aruncând o privire rece celor care îngenuncheau sub treptele de piatră.
Ăștia erau fiii de care fusese atât de mândru!
Familia imperială a Marelui Zhou nu fusese istoric binecuvântată cu mulți copii, dar el avea șapte fii în viață. Întotdeauna simțise că putea sta cu capul sus în fața strămoșilor, dar cine știa că mulți fii aduceau și multe necazuri!
Stai puțin!
Împăratul Jingming, încă plimbându-se, încremeni brusc.
Câți fii numărase adineauri?
Unu, doi… opt.
Nu se putea!
Împăratul Jingming numără în tăcere din nou și tot opt ieșiră.
Avea șapte fii – de unde apăruse ăsta în plus?
Îngenuncheau în rând pe treptele de jos, cu capetele plecate atât de mult încât nu le vedea decât coroanele.
— Ridicați capetele! porunci împăratul Jingming după ce numără a treia oară.
Ca împărat, mai ales unul care se considera luminat, nu putea greși numere sub zece!
Prinții ridicară ascultători capetele, Yu Jin părând destul de calm printre ei.
Împăratul Jingming începu să numere de la prințul din stânga.
Cel mare, al treilea, al patrulea, al cincilea, al șaselea, al patrulea, al optulea, prințul moștenitor…
Stai, de ce erau doi al patrulea prinți?
Împăratul Jingming își frecă tâmplele – să ai prea mulți fii îl amețea.
Coborî treptele de piatră să vadă mai clar și privirea îi căzu pe Yu Jin.
— Tu…
Abia când îl văzu clar își dădu seama că tânărul din fața lui era mult mai frumos decât al patrulea prinț, cu trăsături mai delicate, un aer superior și o postură mai dreaptă – ca și cum o matriță grosolană fusese rafinată cu grijă.
Asemănarea era tot acolo, oricine putea vedea similitudinile dintre ei, dar tânărul din fața lui pur și simplu îl eclipsa pe al patrulea prinț.
— Fiul tău Jin îl salută pe tatăl împărat, spuse Yu Jin, coborându-și privirea după ce-l lăsă pe împăratul Jingming să-l privească pe îndelete.
— Jin? Împăratul Jingming deveni mai confuz și aruncă o privire spre eunucul său de încredere, Pan Hai.
Pan Hai îi aminti imediat în șoaptă:
— Maiestatea Ta, acesta e al șaptelea prinț.
Împăratul Jingming rămase uluit o clipă înainte să reacționeze, privirea lui arzând în timp ce se uita la Yu Jin:
— Tu ești al șaptelea?
— Întocmai, fiul tău.
Împăratul Jingming tăcu o clipă.
Aproape uitase de acest fiu.
Nu, „uitat” nu era tocmai corect – acest fiu plecase din palat la naștere, făcându-l cel mai special din inima lui.
Dar statutul ăsta special nu însemna că-și putea aminti oricând că avea un astfel de fiu. Ca mai devreme, uitându-se la fiii săi îngenuncheați, nu-și imaginase niciodată că al șaptelea prinț ar fi printre ei.
Văzând expresia schimbătoare a Împăratului Jingming, Pan Hai își șterse în tăcere sudoarea, blestemând în sinea lui gărzile nesăbuite.
Când Maiestatea Sa auzise că prinții se băteau fără oprire și ordonase să fie aduși toți, idioții ăștia îi aduseseră pe toți – inclusiv pe al șaptelea prinț – fără să se gândească să menționeze mai întâi.
Prostănaci!
— Maiestatea Ta, astăzi e ziua de naștere a celui de-al șaptelea prinț. A împlinit optsprezece ani, adăugă Pan Hai rapid în șoaptă, știind tabuurile împăratului.
Auzind asta, sprâncenele Împăratului Jingming tresăriră. După o vreme, oftă:
— Cum zboară timpul.
Să ai brusc un fiu de optsprezece ani era ca un dar neașteptat.
Nimeni nu știa ce voia să spună Împăratul Jingming cu aceste cuvinte, și sala principală căzu în tăcere.
Aruncând o privire peste fiii săi îngenuncheați, fața împăratului Jingming se întunecă:
— Acum, spuneți-mi ce s-a întâmplat exact astăzi!
