Ji Bozai pufni, cuvintele lui fiind totodată jignitoare și lăudative:
– Dacă Înălțimea Voastră nu pricepe, atunci mai bine continuați să mă vedeți ca pe un nemilos lipsit de inimă. Oricum, azi am venit în numele Judecătorului Suprem.
La pomenirea Judecătorului Suprem, furia se aprinse în ochii lui Bo Yuankui:
– El a fost cel care și-a încălcat primul promisiunea. Cum îndrăznește să trimită vorbă acum?
Cu ani în urmă, când Mu Xingcheng pierduse moștenitorul și căzuse din rândul Celor Trei Cetăți Superioare, sub atacuri din toate părțile, chiar Qi Shu alergase la Cetatea Zhuyue ca să-i ceară mâna fiicei adoptive. Îngenunchease în fața Pietrei Stelei Căzătoare și jurase că o va prețui, că o va răsfăța toată viața.
Și ce s-a întâmplat? Nici măcar n-a avut curajul să trimită o veste despre moartea ei. A lăsat-o să piară în tăcere, fără cinste!
Deși doar fiică adoptivă, Bo Yuankui o iubise ca pe fiica lui. Era blândă, bună… ar fi putut să-și găsească o familie cumsecade. Dar, de dragul unei alianțe între cele două cetăți, urcase în palanchinul de mireasă cu ochii plini de lacrimi. Iar înainte să plece, îi spusese:
– De-acum înainte, greu ne vom mai revedea. Ai grijă de tine, tată.
Atunci, el crezuse că vorbele-i sunt spuse din supărare, căci Mu Xingcheng și Cetatea Zhuyue fuseseră cele mai apropiate dintre Cele Șase Cetăți. Credea că va avea destule ocazii s-o viziteze.
N-avea de unde ști că acele cuvinte aveau să fie un blestem.
Bo Yuankui scoase agrafa de bambus, cu fața marcată de durere:
– Trebuia să mi-o dai de când am intrat în cetate.
– Erau prea mulți ochi vigilenți, răspunse liniștit Ji Bozai. N-a fost cu putință. Numai acea concubină a putut fi de folos. Și ea a trebuit să aștepte prilejul. N-a fost deloc ușor.
Concubină…
Bo Yuankui încleștă agrafa de bambus:
– Pentru o fată tânără, e mai bine să nu ajungă concubină nimănui.
Știind că vorbea cu sufletul rănit, Ji Bozai nu se simți ofensat și spuse simplu:
– Cei din afară nu înțeleg toate complicațiile. Vă rog, Înălțimea Voastră, dați vina pe vin și recunoașteți greșeala cu fermitate. Astfel, chestiunea se poate închide.
– Am înțeles. Mâine merg să-l văd pe Qi Shu, spuse Bo Yuankui pe un ton apăsat. Vreau să văd cum îndrăznește să-mi ceară socoteală.
Ajunși în acest punct, Ji Bozai nu mai continuă. Aruncă o privire afară și întrebă brusc:
– Trimisul Dan a tot ieșit și intrat în ultima vreme?
Locuința trimisului era chiar vizavi, așa că se puteau vedea cu ușurință. Bo Yuankui, țintuit la pat, nu știa, dar servitorul, sub privirea stăpânului, răspunse:
– În ultima vreme, nu chiar așa des. Dar acum un timp, pleca dimineața devreme și se întorcea târziu. Într-o zi, pe când mă sculasem pe la primul sfert al orei Mao, ca să golesc oala de noapte, l-am văzut ieșind în grabă cu slujitorul lui.
Ji Bozai ridică o sprânceană:
– Mai ții minte data?
– Pe la 27 mai, cred.
Chiar ziua în care reședința Ji luase foc.
Ji Bozai înțelese. Se ridică în picioare și dădu din cap:
– Atunci o să fac o vizită alăturată. Înălțimea Voastră, vă rog să vă odihniți.
Bo Yuankui mormăi în semn de încuviințare și închise ochii. Servitorul îl conduse pe Ji Bozai până la ușă, plecându-se cu ochii în pământ.
Ji Bozai păși în curtea lui Dan Er.
Cineva se antrena în curte. O leoaică cenușie plutea în aer – era doar un spirit, fără suflet propriu, controlat de stăpânul său, dar dădea semne de agresivitate.
Când îl zări pe Ji Bozai, se năpusti asupra lui, cu colții de aproape un metru lungime și coada subțire ca un bici îndreptată spre gâtul lui.
Spiritul era puternic, dar instabil. Ji Bozai își ridică ușor mâna, iar Dragonul Întunecat se ivi cu un răget, făcu o roată în jur și îi reteză coada felinei înainte de a se retrage înapoi în trupul stăpânului său.
Fără să-și dea seama că rămăsese fără coadă, leoaica rămase împietrită pentru o clipă, apoi fugi panicată în trupul stăpânului.
– Nu știam că Domnul Ji a sosit. Vă rog iertați afrontul, apăru Dan Er, trăgând în spate slujitorul care se antrena și plecându-se.
Ji Bozai îi întoarse gestul cu un zâmbet, lăudându-l cu sinceritate:
– Ce altceva să ne așteptăm de la Cetatea Chaoyang? Până și un simplu slujitor poate da formă Yuan-ului într-o fiară. Cred că ar putea ține piept doctorului Ji.
Colțul gurii lui Dan Er se zbârci ușor.
Toată lumea știa că Yuan-ul doctorului Ji era slab – picase de atâtea ori testul preliminar la Marea Adunare a Celor Șase Cetăți. Totuși, cu sprijin din umbră, tot ajungea să participe. Să-l compare cu Prințul din Yong… chiar și fără să-i știe identitatea, Dan Er nu putea zâmbi.
Începuse să se întrebe dacă un astfel de prinț chiar putea să-l înlocuiască pe Ming Xian.
– Nu am venit pentru altceva, spuse Ji Bozai, lăsând să cadă Tărâmul Uitării și rotindu-și încheietura cu nepăsare. Doar ca să cer o explicație.
Inima lui Dan Er se strânse. Privirea îi alunecă prin curte.
Toți străjerii fuseseră izolați de Tărâmul Uitării. În spate avea doar pe Prințul din Yong, care nu-și putea salva nici măcar pielea, darămite să-l apere.
Coborî ochii.
– Ce explicație dorește Domnul Ji de la mine? Trebuie să fie o neînțelegere.
– Neînțelegere? Ji Bozai râse. Cel care ți-a dat harta a mărturisit. Ce fel de neînțelegere mai e?
Râse ușor, dar în ochi îi ardea o hotărâre rece, de parcă avea toate cărțile în mână.
Dan Er era nedumerit. Cum de i-a mărturisit Ming Yi? Nu-i aducea niciun avantaj.
Nu-i de mirare că Ji Bozai scăpase atât de ușor… deci chiar l-a trădat.
Ușor furios, Dan Er spuse apăsat:
– Credeți vorbele unei fugare din Chaoyang? Ea v-a trădat întâi. Poate doar vrea să semene ceartă între noi.
– Eu o cred, zise Ji Bozai calm. Acum vreau doar o explicație. Altfel, fiind un om impulsiv, s-ar putea să nu-mi mai pese de prietenia dintre cetățile noastre.
În timp ce vorbea, Dragonul Întunecat apăru din nou, încolăcindu-se în jurul întregului Tărâm al Uitării.
Dacă ar strânge coada, ar muri și el, și Prințul din Yong.
Fața lui Dan Er se schimbă. Coborî privirea și spuse:
– Vă voi spune.
Dragonul se opri din încolăcit, privind spre el și către Prințul din Yong, suflând cu forță.
Simțind această putere colosală a Yuan-ului, Dan Er își strânse buzele și spuse în șoaptă:
– Acea domniță Ming de lângă dumneavoastră este, de fapt, Ming Xian, fiul legitim al familiei Ming din Chaoyang. După ce i-au fost distruse meridianele și nu a mai putut aduce glorie cetății, a trebuit să-mi ceară să vă înlătur, ca să-și salveze orașul și să-l mențină între cele Trei Cetăți Superioare anul viitor.
Raționamentul părea solid, vina părea transferată, iar revelația despre identitatea lui Ming Yi era o bombă. Dan Er aștepta ca Ji Bozai să rămână șocat.
Dar omul din fața lui rămase impasibil, asemenea unui munte de jad. Nu tresări nici măcar o sprânceană.
Crezând că Ji Bozai n-a înțeles, Dan Er încruntă sprâncenele și repetă:
– Ming Yi este Ming Xian, și Ming Xian este Ming Yi. Fata de lângă tine a venit ca să te distrugă!
Ji Bozai își scobise în ureche:
– N-am surzit. Nu-i nevoie să strigi.
– Tu… – Dan Er nu înțelegea. Cum putea să nu se mire?
– Mai mult decât să mă întreb de ce Ming Xian s-a deghizat în fată în Mu Xingcheng, mă mir de ce a trădat-o Înălțimea Ta, zise Ji Bozai cu un zâmbet plin de tâlc. Timp de șapte ani, Ming Xian a câștigat primul loc pentru Chaoyang și acum se chinuie să mă elimine, tot pentru viitorul orașului. Iar tu, demnitar de frunte al Cetății Chaoyang, o trădezi?
Dan Er rămase mut, evitând instinctiv privirea.
– Cu viața în joc, am fost nevoit să spun adevărul, murmură el.
– Dacă ți-ar fi păsat cu adevărat de interesele cetății, trebuia să-ți asumi vina. Doar tu aveai harta, și doar numele tău apare în dosarul Judecătorului, spuse Ji Bozai cu înțeles. Dar n-ai făcut-o.
