Deși vorbi hotărât, după ce termină, atât Bu Xiu cât și Doica Xun îl priviră cu o expresie nedumerită.
– Ce? întrebă el iritat. Nu pot s-o omor?
– Să lăsăm deoparte dacă ai putea sau nu s-o faci, spuse Bu Xiu. Și eu, și Doica, credem că domnița Ming nu pare a fi genul care te-ar trăda așa ușor. Poate e ceva ce nu știm.
– Adevărat. Dacă chiar ne-ar fi trădat, de ce s-ar fi grăbit să vină să ne salveze? Cum a auzit că ești în Curtea Qingwa, s-a dus acolo fără să stea pe gânduri, mormăi Doica Xun. Părea inutil.
Ji Bozai încremeni. – Ce-ai spus?
Doica Xun se sperie puțin și își frământă memoria. – Că părea inutil?
– Nu aceea. Fraza de dinainte.
– Că domnița Ming s-a dus în Curtea Qingwa cum a aflat că erai acolo, fără să stea pe gânduri.
Ji Bozai încruntă sprâncenele. – Ești sigură? Eu n-am văzut-o atunci în curte.
– Nu știm ce s-a întâmplat pe drum, dar spre curtea aceea s-a dus. Când am zărit-o mai târziu, avea o arsură la încheietură și a zis, de parcă n-ar fi fost nimic, că ești bine și să nu ne facem griji, explică Bu Xiu.
Simțind o apăsare în piept, Ji Bozai se lăsă încet pe spate, rememorând.
La vremea aceea, se afla în Curtea Qingwa, folosindu-se de Xuanlong pentru a apăra zona, confruntându-se cu mai mulți asasini. Nu băgase de seamă dacă se apropiase cineva pe la spate. Când se întorsese, stâlpii coridorului dincolo de poarta lunii, arși, cădeau dincolo de zid.
Oare rana de pe mâna ei fusese din acel incendiu?
Dar dacă venise până acolo, cum de nu intrase?
Un gând îi fulgeră prin minte, iar Ji Bozai se ridică brusc. – Unde e Zheng Tiao? Să-l cheme cineva aici!
Doica Xun clătină din cap. – Când această umilă a venit, l-am văzut pe Lordul Zheng plecând. Zicea că și-a îndeplinit dorința și că se întoarce în Cetatea Feihua. Mi-a spus să vă anunț dacă am ocazia – ar trebui să fie chiar la porțile cetății acum.
Fanaticul acela al artelor marțiale venise doar pentru încă un duel, iar după ce-l avusese, nu-i mai păsa de nimic.
Ji Bozai râse exasperat și porni imediat, urcând într-o caleașcă trasă de fiară, înspre porțile cetății.
Zheng Tiao contempla norii serii și singurătatea lumii, când, pe neașteptate, un Xuanlong negru îl smulse din caleașcă.
Se rostogoli de două ori și, încruntându-se, îl privi pe cel ce se apropia. – Ai curaj să faci asta deși n-ai apucat să te vindeci?
Ji Bozai păși spre el, îl apucă de haină și întrebă direct: – Al cui spirit animal e pisica albă?
Chipul lui Zheng Tiao se întunecă, iar privirea i se abătu imediat. – Du-te la Turnirul celor Șase Cetăți și vezi cu ochii tăi. De ce mă întrebi pe mine?
Râzând batjocoritor, Ji Bozai îl țintui cu privirea. – Pot s-o mai întâlnesc acolo pe pisica albă?
Tonul său trăda că știa deja ceva.
Zheng Tiao întrebă cu precauție: – Ai descoperit ceva ciudat la ea?
– Da. Aștept doar să confirmi, ca s-o pot înfrunta cum se cuvine, răspunse Ji Bozai fără ezitare.
Fanaticul, așa cum era, căzu în plasă fără prea mult gând și oftă adânc. – Am luptat cu ea șapte ani fără s-o înving măcar o dată. Am crezut că pot încheia socotelile aici, dar acum meridianele ei sunt distruse, și-a schimbat înfățișarea… e femeie.
– M-am duelat deja cu tine încă o dată. M-am gândit că dacă mă vede, doar îi reamintesc de trecut și o tulbur, așa că m-am hotărât să plec mai devreme spre Cetatea Feihua.
Ochii lui Ji Bozai erau plini de uimire și neliniște.
În întreg Tărâmul Qingyun era doar o singură persoană care-l învinsese pe Zheng Tiao șapte ani la rând – fiul cel mare al familiei Ming, Ming Xian.
Nu-l uimea faptul că pisica albă era spiritul său animal, ci că… Ming Xian era de fapt Ming Yi?
Cea care tremura în fața lui Qian Li la ospățul din curtea interioară fusese ea. Cea care-i ședea în poală, râzând șăgalnic, fusese tot ea. Cea care-l așteptase cu un lampion la răspântie… tot ea.
Un geniu legendar căzut în noroi, fără mândrie, fără dorința de a-și mai aminti de gloria de odinioară… și totuși, în ceasul lui de primejdie, eliberase acea pisică ce i-ar fi putut da în vileag identitatea.
Gestul acesta, dacă nu era făcut dintr-un sâmbure de afecțiune, nici măcar țiglele de pe zidul Curții Qingwa n-ar fi crezut așa ceva.
Inspirând adânc, Ji Bozai ar fi vrut să zâmbească, dar se abținu, întrebând în schimb: – Cum ai ajuns să pierzi în fața unei femei șapte ani la rând?
– Știi să pui întrebări, zise Zheng Tiao fără expresie. Se credea mereu că puterea Yuan e un dar ceresc acordat bărbaților, nimeni nu-și închipuia că o femeie o poate cultiva până să întreacă mii. Ai învins-o doar fiindcă era otrăvită. Dacă i-ai fi stat în față pe vremea de odinioară, n-ai mai râde acum!
Ultimele cuvinte le strigă aproape furios.
Era rar să-l vezi pe tăcutul Zheng Tiao pierzându-și firea astfel. Ji Bozai izbucni în râs. – Bine, am înțeles.
– Ce-ai înțeles? N-ai înțeles nimic! Ming Xian a fost cu adevărat de temut. Iar faptul că a putut trăi mai departe după o asemenea prăbușire… e ceva ce puțini ar putea îndura, spuse Zheng Tiao, aprins. Să cultivi puterea Yuan verde toată viața e ceva, dar să te naști cu puterea Yuan alb pur și s-o pierzi… nu toți pot suporta așa ceva.
Se înfierbântă, dar se potoli brusc. – O admiram înainte pentru puterea ei. Acum o admir pentru tăria ei de a rămâne în viață.
Văzând privirea lui, Ji Bozai făcu un gest repezit. – Hai, pleacă. Dacă întârzii, închid docul.
Zheng Tiao oftă iritat. – Alții se despart cu poeme și regrete, tu nici măcar nu pari să-ți iei rămas bun.
Fluieră, și fiara sa îl luă din nou spre port.
Ji Bozai rămase o vreme pe loc, digerând tot ce aflase despre Ming Yi, apoi se întoarse încet spre cetate.
Chiar la intrare, întâlni caleașca lui Situling.
– Lord Ji, mergeți spre reședința trimisului? întrebă acesta, scoțând capul și fluturând un sul de hârtie. Perfect. Mai e cineva acolo pe care poate vreți să-l vedeți.
Stabilise deja cu Marele Ministru să-l confrunte pe Bao Yuanqui, dar acesta fusese bolnav câteva zile, iar astăzi i se spusese că s-a mai întremat.
Ji Bozai se opri, privi sulul și întrebă încruntat: – Ați găsit piromanul?
– Domnia ta e cu adevărat ager, îți dai seama dintr-o privire, zise Situling. Dar pe stradă era lume, așa că nu zise mai mult. Îi întinse sulul și se retrase în caleașcă. – Sora Ming mă așteaptă la cină, așa că nu te însoțesc, domnia ta.
Ji Bozai: „…”
De ce l-o fi lăudat vreodată că are viitor? Acum ar fi vrut să-l strângă de gât – fiecare cuvânt era enervant.
Strângând sulul, merse puțin mai departe și îl deschise. După ce citi numele, îl închise din nou și se îndreptă spre reședința trimisului.
Bao Yuanqui nu părea să se refacă de vreo rană, ci mai degrabă de boală. Cumva, după vizita în curtea interioară, se îmbolnăvise grav. Acum ședea într-un fotoliu, înfășurat într-o mantie, tușind.
Când intră Ji Bozai, Bao Yuanqui era neobișnuit de calm. Zise doar:
– În sfârșit ai venit.
– Vă salut, Lord Bao.
– Ia loc. Trimit pe cineva cu ceai. Bao Yuanqui tuși ușor, fără să-și întoarcă privirea dinspre norii depărtați. – Nu m-aș fi gândit că Lordul Ji e un om atât de sentimental. Nu se vede deloc.
