Ming Yi ținea bucata de aur în mână, privind-o absentă.
— Puterea mea Yuan e atât de slabă acum… că nici măcar pe Ji Qing n-aș putea să-l înving, murmură ea.
— Știu, răspunse Maestrul She.
— Sunt puține șanse ca meridianele mele să se repare vreodată.
— Știu.
— Iar otrava din trupul meu… s-ar putea să nu mă lase să trăiesc nici măcar un an.
She Tianlin inspiră adânc, iar gâtul i se strânse:
— Și asta știu.
Ming Yi îl privi nedumerită:
— Atunci… de ce m-ai luat înapoi? Sunt inutilă.
She Tianlin îi plesni ceafa:
— Cine te-a învățat prostiile astea?
— Ai! se vaita Ming Yi, ținându-se de cap. — Concubina imperială din spate și toți instructorii din Chaoyang spun asta.
— Și tu-i asculți? bombăni Tianlin. — Oamenii se nasc ca oameni, nu ca unelte! Chiar fără Putere Yuan, tot om rămâi. Ai un maestru, ai prieteni!
Durerea din cap o făcu să-i vină lacrimile. Își trase nasul și se întoarse cu spatele.
— Am să găsesc un leac pentru otravă. Deocamdată, rămâi la reședința Situ. Când va fi momentul să ne întoarcem în Chaoyang, am să-ți găsesc niște băieți drăguți, blânzi și vorbăreți, care să te trateze bine. Mai mulți chiar. Mai buni decât cel pe care l-ai ales tu.
Ming Yi rămase tăcută o clipă. Cel pe care-l alesese fusese și el blând și vorbăreț… la început.
Bărbații nu puteau fi de încredere. Doar bătrânul She și Douăzeci și șapte erau excepțiile.
Oftând adânc, spuse într-un târziu:
— Maestre…
Degetele lui She Tianlin tresăriră. Își strânse buzele, încercând să pară sobru, și mormăi un „Hmm” printre lacrimi.
Dar următoarea frază a acestui copil obraznic fu:
— Nu vreau să mă întorc în Cetatea Chaoyang.
Mâna îl mânca s-o plesnească iar:
— E patria ta! Dacă nu te întorci acolo, unde ai de gând să te duci?
— În Chaoyang, în afară de tine, toți vor să mă închidă pe vecie, spuse ea, privind pe fereastră. — Am fost crescută ca băiat. Și eu am crezut că asta sunt. Cine ar fi bănuit că totul era o schemă a concubinei imperiale din spate, ca să câștige putere și favoruri.
— Acum că clanul Meng a aflat adevărul, ea vrea să mă șteargă de pe fața pământului, fără să rămână nicio urmă. Așa că nu doar că nu pot să mă întorc… dar nici nu mai vreau. După ce am văzut cerul înstelat din Muxing, vreau să văd splendoarea înflorită din Cetatea Feihua, gerul din iunie al Cetății Cangxue, și soarele argintiu din Zhuyue.
She Tianlin o ascultă emoționat, dar tot simțea că lipsește ceva:
— Dar Cetatea Xincao? Nu vrei s-o vezi?
— Să văd ce? se gândi Ming Yi. — Cum le cad palatele noi sub copacii bătrâni?
Tianlin tăcu, apoi schimba subiectul, de dragul lui Zuo Ping:
— Și cum ai de gând să ajungi în Cetatea Feihua?
— Când o să pot pleca de aici, am să-mi cumpăr o trăsură cu fiară, spuse Ming Yi, cântărind bucata de aur în palmă și zâmbind. — Mulțumesc pentru sprijin, Maestre.
Discipola lui crescuse. Avea gândurile ei. Tianlin nu voia s-o forțeze, dar întrebă:
— Nu vrei să afli cine ți-a pus otrava?
Pe cine altcineva să bănuiască?
Ming Yi clătină din cap.
În Cetatea Chaoyang, fusese supravegheată de mică. Mâncarea și băutura erau verificate de medici imperiali. Singura excepție: dulciurile din apartamentele concubinei imperiale.
Otrava fusese administrată cu ani în urmă. Doar ea ar fi putut s-o facă.
Totuși… Ming Yi era sigură că concubina nu o făcuse cu intenție. Poate că nici nu avea antidot. Când otrava izbucnise, părea speriată — de poziția ei, de viața ei. Dar era clar: nu ea fusese cea care o otrăvise.
She Tianlin îi înțelese gândurile și îi puse o mână pe umăr:
— Ar trebui să te ferești de Shan Er.
— Shan Er?
— Crește prea multe fiare. Dacă vrei o trăsură de calitate, capabilă să treacă între cetăți, sigur o va afla. Și e apropiat de clanul Meng. Ar susține bucuros ascensiunea prințului Yong.
— Dar când l-am văzut ultima oară… nu mi-a luat viața.
— Shan Er e un om cu planuri adânci. Dacă te-a cruțat, o fi având motive. Dar dacă vrea să te omoare, n-o să precupețească nimic, spuse She Tianlin. — Dacă nu primeam veste despre tine, n-aș fi venit niciodată însoțit de el.
Amintindu-și de incendiul din reședința Ji, Ming Yi se ridică brusc:
— Maestre… dacă-l întâlnești pe Ji Bozai la viitoarele conferințe ale celor Șase Cetăți, nu fi prea aspru cu el.
Doar auzind acel nume, Tianlin se încruntă:
— Sunt examinator al Sălii Armelor Divine. De ce să-l menajez?
— Nu e vorba de iubire sau alte prostii, făcu ea cu mâna. — Doar că… îi sunt datoare. Ia-o ca pe o rugăminte de la mine.
Ce datorie? O fată atât de frumoasă, venită de departe să-i fie concubină, apoi alungată. Și tot ea îi e datoare?
— Ascultă-mă pe mine, adăugă ea. — Dacă e nevoie, ține-l în Chaoyang. Poate vor ieși beneficii neașteptate.
Ce beneficii? Poate e un pic mai puternic decât alții, de nivelul lui Ming Xian de altădată. Dar tot din Muxing vine. Ce folos să-l păstreze?
Copila asta tot visează la gloria Chaoyang-ului…
She Tianlin nu-i dădu mare importanță. Doar spuse:
— Mai rămân câteva zile în Muxing. Am să încerc să-ți forjez niște arme divine potrivite.
— Mulțumesc, Maestre.
După ce plecă, lăsă în urmă o pană zburătoare — o armă ușoară, potrivită pentru Situ Ling, drept mulțumire.
Situ Ling se juca cu pana, suspinând către Fu Yue:
— În Cetatea Chaoyang, doar sora Ming mi-a plăcut. Nu mă așteptam ca Maestrul She să fie și el așa bun. Dar cum se face că oamenii buni au parte de atât necaz? Poate e mai bine să fii om rău, ca Ji Bozai — lui îi merge totul bine.
Apăsă mecanismul, iar pana ușoară dar tăioasă zbură și se înfipse adânc în zidul curții, la zece zhang distanță.
Fu Yue încuviință, mulțumit de armă, dar zise:
— Și de unde știi tu că Ji Bozai e om rău?
— Omoară oameni, dă vina pe alții, uneltește împotriva Marelui Ministru. Nu e rău?
— Fiecare are poziția sa. Nu scrie nicăieri că Marele Ministru e musai un om bun, spuse Fu Yue, ridicând caleidoscopul și activând mecanismul cu Puterea Yuan.
Cu o bubuitură puternică, peretele opus se prăbuși cu totul.
Situ Ling: „…”
Atât de frustrant, cu monștri din ăștia plini de Putere Yuan.
Dar așa e lumea aceasta: când ai Putere Yuan, ai totul.
Chiar dacă Ji Bozai era plin de probleme, primul lucru pe care Marele Ministru l-a făcut după ce s-a însănătoșit… a fost să vină personal la reședința Yan să-l vadă.
Rănile lui Ji Bozai se vindecau rapid. Dar de vreme ce Marele Ministru venise, își înfășură din nou bandajele și rămase culcat, părând încă slăbit.
— Din vina neglijenței patrulei orașului ai avut atâta de suferit, rosti Marele Ministru, încruntat. — Căpitanul patrulei a fost deja destituit și anchetat. Și ți-am ales o reședință oficială nouă.
Ji Bozai înclină capul:
— Vă mulțumesc pentru bunăvoință, dar eu… tot vechea reședință o prefer.
Aceasta fusese arsă grav. Doar jumătate din Curtea Țiglei Albastre rămăsese în picioare. Restul, cenușă.
Marele Ministru păru nehotărât o clipă, apoi spuse:
— Mută-te deocamdată în noua reședință. Îți vom reconstrui una nouă, pe același loc.
Abia atunci Ji Bozai zâmbi ușor:
— Mulțumesc, Excelență.
