Douăzeci și Șapte nu fusese numit așa de la început. Își căpătase acest nume pentru că purta numărul 27 în lagărul de sclavi – și așa i-a rămas.
Când Ming Yi îl văzuse prima oară, stătea ghemuit în spatele unei grămezi de copii, trupul firav și ud până la piele, ochii reci și goi.
Toți ceilalți copii din lagăr tânjeau să fie aleși de ea, să scape din acel iad. Numai el nu. Nu doar că nu făcuse vreun pas, dar când ea se apropiase, scrâșnise:
– Du-te naibii!
La acea vreme, Ming Yi trăia încă în huzur și desfătări, răsfățată zilnic de lingușelile altora. Era pentru prima oară când cineva o înjura – și i se păru… interesant.
– Foarte bine, spuse ea cu bărbia ridicată. Tocmai mi-ai atras atenția.
Douăzeci și Șapte o privi cu un dispreț greu de descris, pumnii încleștați. Adevărul e că, dacă ar fi avut măcar o șansă din zece mii să o înfrunte, ar fi sărit să se bată cu ea.
Din păcate, Ming Yi era extrem de talentată și fusese crescută cu grijă ani întregi. Nu doar el n-ar fi putut să o atingă, dar nici Marele Secretar al Cetății Chao Yang nu i-ar fi putut face nimic.
Așa că n-a avut de ales decât să-și înghită umilința și să fie târât, cu sila, în curtea interioară, devenind un mic slujitor personal.
Chiar în prima zi, sparge ceașca ei preferată, din porțelan alb cu albastru. Credea că va fi dat afară, dar spre surprinderea lui, Ming Yi privi cioburile și mormăi:
– Valoarea ta era de 50 de bei, acum ai ajuns la cinci mii trei sute cincizeci.
Douăzeci și Șapte rămase fără cuvinte. Așa se calculează prețul unui om?
Continuă să spargă lucruri, urcând de la cinci mii trei sute cincizeci până la o sută de mii două sute cinci de bei. Și tot nu era dat afară.
Înțelese atunci că femeia aceea avea o slăbiciune pentru cei care i se opuneau. Poate că, dacă devenea cuminte și ascultător, avea să se plictisească repede de el?
Cu gândul ăsta copilăros, începu să-i urmeze fiecare cuvânt.
Ming Yi fu încântată. Crezu că băiatul e dornic să învețe și începu să-l învețe tehnici de luptă. Douăzeci și Șapte, însă, era convins că ea doar voia să-l provoace și să se amuze.
Nu voia s-o lase să câștige.
Așa că se antrena cu disperare. Oricât de grele erau mișcările învățate de la Ming Yi, le învăța toate, cu dinții strânși, fără să se plângă de durere sau oboseală.
Și astfel, opt ani mai târziu, dintr-un copil slab și plouat, devenise un gardian înalt și puternic.
Ming Yi crezuse că o ura pentru toate chinurile prin care îl trecuse. În fiecare an, la aniversarea lui, când mergea să-l vadă, el ba se ascundea, ba se certa cu ea, dar niciodată nu-i zâmbea.
Alții spuneau că Douăzeci și Șapte era rece și lipsit de inimă. Nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu ea. Ziceau că e un bolovan pe care nu-l poate încălzi nimeni și că ar fi mai bine să-l elibereze, până nu-i mușcă mâna ce l-a hrănit.
Ming Yi luase asta în serios și plănuia să-i ofere libertatea, să-și trăiască viața cum dorea.
Dar înainte să apuce să-l lase liber, s-a abătut necazul.
Locul ales pentru Conferința celor Șase Cetăți era atât de rece și solemn, încât chiar și ziua, oamenii simpli care treceau pe acolo se înfiorau. Iar noaptea, printre rafale de ninsoare și vânt, zgomotul părea urletul unui monstru. Gerul îți făcea buzele vinete.
Când au scos-o pe targă, plină de sânge, toate gărzile s-au tras înapoi, temându-se să nu fie trași la răspundere. Nimeni nu se apropia.
Dar din mulțimea mută, o siluetă i-a urmat pas cu pas.
Fără cuvinte, o însoțea.
Sărise peste câmpuri de foc, evitase săgeți, ignorase strigătele din urmă – și mergea înainte, ca și cum doar acel car de fiare era singura lumină rămasă în lume.
Mai târziu, Ming Yi îl întrebase:
– Știai unde mergeam atunci?
– Nu era nevoie să știu, răspunse el. Oriunde mergeai tu… era un loc unde puteam merge și eu.
Peste o sută de sticluțe fuseseră desfăcute. Douăzeci și Șapte luă câte o pastilă din fiecare, lăsând restul în flacon, apoi se așeză să-și regleze respirația și energia.
Ming Yi, revenită în simțiri, îi zări fruntea udă de sudoare. Se încruntă:
– Unde te doare?
Douăzeci și Șapte nu spuse nimic, dar fața i se albise.
Ea intră în panică, învârtindu-se în jurul lui.
– Le puteam încerca eu, încet. De ce trebuie să fii așa încăpățânat? Eu sunt deja otrăvită, nu putem să te pierdem și pe tine!
– Ești sigur că toate astea sunt pentru uz intern? Dacă ai luat ceva pentru uz extern?
– Nu mai regla nimic! Dacă e o otravă fulgerătoare, circulația energiei te duce direct la strămoși!
Vorbea întruna, bâzâind în jurul lui ca un țânțar.
Douăzeci și Șapte își zvâcni tâmpla.
Ming Yi îl văzu și se așeză imediat lângă el, împingându-l de la meditație, apăsându-i pe tâmplă:
– A intrat otrava la cap? Ți-a ajuns la creier?
Nimeni nu mai știa cine pățise, de fapt, la cap.
Douăzeci și Șapte deschise ochii și îi îndepărtă mâna, iritat:
– Subordonatul e bine. Dar dacă mai ciripești așa, sigur intru în deviere de qi.
Ming Yi răsuflă ușurată, apoi se încruntă:
– Dacă tot ești bine, de ce ești palid și plin de sudoare?
– De la cât am mâncat, răspunse el sec. Toate pastilele astea sunt ca două castroane de orez. Ai fi și tu leșinată, dacă le înghițeai.
Ming Yi rămase fără replică. Tocmai stricase toată atmosfera.
Se bosumflă și aruncă o privire către sticlele de medicamente:
– Dacă toate sunt comestibile, o să iau câte una din fiecare, să le încerc acasă.
– Fă-o repede, o atenționă Douăzeci și Șapte. Data trecută, Ji Bozai n-a zis nimic, nu pentru că-i ușor de păcălit, ci pentru că era rănit și n-a observat. A doua oară s-ar putea să nu mai ai noroc.
– Bine, încuviință ea. Tu întoarce-te și digeră. Eu fac ordine aici.
Douăzeci și Șapte se întoarse, dar după doi pași se opri:
– Ji Bozai nu e om bun. Domnița ar trebui să se joace și să-l lase baltă.
– Aveam nevoie să-mi spui tu? – făcu ea un moft. – Cine are ochi vede. Cum să-l iau în serios?
Ji Bozai avea o gură dulce, dar cuvintele lui nu țineau decât până ieșeau din gât.
Ming Yi, adunând sticluțele, auzi cum pașii lui Douăzeci și Șapte se depărtau.
Când totul în jur se cufundă în liniște, rămase o clipă cu ochii la un flacon, apoi oftă adânc.
O oftare care se topi în vântul serii, trecând peste hainele celor ce încă mai iubeau.
Într-o caleașcă de fiare, Ji Bozai stătea cu capul plecat, ascultând cu respect învățăturile bătrânului Qin. Fața îi era sobră, dar pe dinăuntru fierbea.
Prea multe vorbe. Cum de putea vorbi mai mult ca Ming Yi? În prima zi de deschidere a Academiei Yuan Shi, ar fi trebuit ca elevii să se roage să fie primiți, nu să se bată maeștrii pe el.
Și totuși, după ce mai mulți profesori se duelaseră între ei, el fusese „câștigat” de Qin Shangwu… și tras toată ziua în povestiri plictisitoare.
Înțelegea entuziasmul bătrânului, dar n-avea timp. Se grăbea să se întoarcă și să-și îmbuneze „comoara”. Ce-l interesa pe el istoria Sălii Shangwu?
– Ai înțeles? – îl întrebă maestrul Qin, cu privirea pătrunzătoare.
– Mulțumesc, Maestre. Discipolul a înțeles, răspunse Ji Bozai politicos.
Înțelesese pe naiba. Vorbise într-un dialect de munte, cu accent straniu. În afară de ultimele șase cuvinte, nu pricepuse nimic.
