Ming Yi oftă ușor și se ridică în picioare, înclinându-se către Yan Xiao.
– Îmi cer iertare, domnule.
– Nu e nimic… dar de ce el? – întrebă Yan Xiao, nedumerit. Fata părea lucidă, nu genul orbit de un chip frumos.
– Adevărat, de ce tocmai el? – murmură Ming Yi, tulburată. – Poate fiindcă m-am născut cu o datorie față de el.
Afirmația bizară o făcu și pe bătrâna Xun să se înduioșeze.
– Domniță, haideți să nu mai beți. Să ne întoarcem la conac?
– Dar nu a zis Domnul să-l aștept? Vrei să nu-l asculți? – făcu cu ochiul. – Deși… o clipă de odihnă în odaia de alături nu strică.
– Așa e, așa e. Această bătrână slujitoare se ocupă imediat.
Ziua care trebuia să fie o paradă strălucitoare a Dueliștilor se transformase într-o scenă lipsită de farmec. După ce o lăsară pe Ming Yi să se odihnească, Yan Xiao, Liang Xiuyuan și ceilalți plecară. Ming Yi stătea culcată pe șezlongul din odaia privată, privind cerul cum trece de la lumina amiezii la umbrele înserării.
– Domnul a trimis vorbă că nu se întoarce în noaptea asta, spuse doamna Xun cu o voce joasă, stânjenită.
Ming Yi rămase o clipă tăcută, apoi își coborî genele lungi.
– Minte iar.
– Nu vă necăjiți, domniță… poate are vreo treabă la Academia Yuan Shi.
În prima zi de deschidere? Ce treabă putea fi? Mai degrabă era vorba de o invitație de la vreo frumusețe, un loc retras, o întâlnire.
Foarte bine. Profitând de ocazie, începu să plângă, lăsându-se în brațele bătrânei Xun.
Aceasta începu să o mângâie, panicată:
– Nu plânge, domniță! Dumneata nu ești ca celelalte. Niciodată n-am văzut pe Domnul să fie atât de îngăduitor cu cineva, așa cum e cu tine.
– O să mai fie, șopti ea printre suspine, ștergându-și lacrimile. – Dacă a putut să mă trateze așa, înseamnă că poate face la fel și cu altele.
– Cum să fie așa? – o contrazise bătrâna. – Domnița l-a câștigat cu sinceritate, nu cu tertipuri și rușini.
– Până și bătrâna zice că l-am câștigat cu sinceritate… și totuși, el știe tot despre mine, iar eu încă nu știu mai nimic despre el.
Corpul ei era moale, plânsul ușor și sfios, asemenea frunzelor de bambus scuturate de vânt. Îți rupea inima.
– Să mergem acasă. Orice vrei să știi, bătrâna îți va spune tot, o îndemnă Xun.
– Un om ca Domnul… cu o asemenea Putere Yuan, cu pricepere în leacuri, și mai știe și cum să învârtă lumea pe degete… Cum să nu-l dorească toate? – plângea în șoaptă.
Ajutând-o să coboare și să urce în caleașca cu fiare, doamna Xun oftă:
– Toate astea le-a dobândit cu viața. Puterea Yuan e una, dar despre leacuri… credeți că le-a învățat cum se cade?
– Cum adică? Domnul Yan și ceilalți spuneau că are cunoștințe medicale peste ei.
– Domnița a înțeles greșit. Nu medicina îl face deosebit, ci priceperea de a recunoaște otrăvuri. La asta îl întrece puțin pe domnul Yan. – Xun nu știa cum să o consoleze altfel, așa că începu să povestească din necazurile Domnului, în speranța că Ming Yi își va mai schimba gândurile.
La auzul cuvântului „otravă”, Ming Yi se opri din plâns. Clipind curios, întrebă:
– Să recunoască otrăvuri? Cum a învățat asta?
Bătrâna ezită o clipă, apoi coborî vocea:
– Mai-marele lagărului de sclavi voia să-l țină sub control. Așa că îl otrăvea mereu, căutând o substanță care să nu-l omoare imediat, dar să nu poată fi vindecată decât de el. Timp de un an, Domnul a fost chinuit cu tot soiul de otrăvuri… și a învățat singur.
Ming Yi încremeni, apoi se întunecă la față.
– Unde e acel nemernic acum?
Văzând că îi păsa de Domn, bătrâna Xun răsuflă ușurată și zâmbi:
– A avut un sfârșit cum merita. Când Domnul a scăpat din lagăr, l-a otrăvit chiar cu substanța pe care el o procurase.
– N-a reușit să găsească otrava pe care o căuta?
– A găsit-o, când Domnul avea zece ani. Dar apoi n-a mai putut să-l controleze, iar otrava a fost în cele din urmă înlăturată.
Ming Yi oftă ușurată, apoi își strânse pumnii.
– Otravuri ca aceea nici n-ar trebui să existe.
– Și totuși… – zâmbi amar bătrâna. – La vremea ei, era mai prețuită decât aurul, în cetatea principală. Abia după ce Domnul l-a omorât pe stăpân, otrava a început să dispară.
– A dispărut complet?
– Nu știu de alte cetăți, dar în Mu Xing, nu mai există. Chiar și Domnul mai are doar un singur flacon de antidot, păstrat pentru cazuri de urgență.
Vorbind, se uită întrebător la Ming Yi, poate mirată de interesul ei pentru otravă.
Ming Yi se grăbi să o ia înainte:
– Dar nu s-a mutat Domnul abia de curând în cetatea asta? Cum de știe bătrâna atâtea despre trecutul lui?
Se stabilise abia de la începutul anului. Slujitorii din conac veneau, așadar, dinainte?
Caleașca se opri. Xun ridică îndată perdeaua și coborî.
– Domniță, am ajuns.
Se vedea că nu avea de gând să mai răspundă.
Ming Yi nu insistă. Coborî cu aer amețit, se clătină spre Liu Zhao Jun și, de îndată ce intră, căzu pe pat și se cufundă într-un somn adânc.
Doamna Xun se asigură că adoarme, o acoperi cu plapuma și ieși.
Dar după ce plecă, Ming Yi se ridică dintr-o mișcare și se strecură în curtea din spate.
Douăzeci și Șapte apăru în tăcere și o auzi spunând:
– Antidotul e în conacul ăsta. Ajută-mă să-l găsesc.
– Am căutat deja. Nu e în birou, nici în camera secretă.
– Dar în Curtea Țiglei Verzi?
– Puterea mea Yuan nu e destul de puternică să pătrund acolo.
Ming Yi pufni ușor și făcu un semn. Douăzeci și Șapte se grăbi să curețe drumul și să stea de pază.
Bu Xiu era cu Domnul și nu putea reveni. Bătrâna Xun băuse și ea, cel mai probabil adormise. Cei doi ocoliră cu ușurință gărzile și ajunseră în Curtea Țiglei Verzi.
Deși meridianele ei fuseseră distruse, Puterea Yuan păstrase o puritate rară. Reuși să ridice bariera lăsată de Ji Bozai fără urmă. Douăzeci și Șapte era iscusit în căutări și ieși curând cu brațele pline de sticluțe.
– Toate cele care au miros de plante sunt aici.
Privind în jos, Ming Yi văzu peste o sută de sticluțe, mari și mici. Cum avea să afle care era antidotul? Nici măcar nu știa cum arăta.
Să le ia pe toate era imposibil. Nici nu avea unde să le ascundă. Dar să nu ia nimic… ar fi fost păcat.
Desfăcând câteva dopuri, mirosi una, apoi întrebă:
– Printre ele e și otravă? Dacă nu, aș putea încerca pe rând.
Sprâncenele lui Douăzeci și Șapte se încruntară.
– Trupul dumneavoastră nu mai suportă. Nu e o idee bună.
Adevărat. Ming Yi își plesni fruntea. Se lăsase dusă de grabă. Era o prostie să le ia pe toate la rând. Parcă ar fi luat masa cu otravă.
– Voi încerca eu, în locul domniței, spuse Douăzeci și Șapte, luând sticluța din mâna ei.
– Nu! – tresări ea. – Puterea ta Yuan e mai puternică decât a mea acum. Ar fi păcat s-o pierzi.
– Dar tot dumneata m-ați învățat. S-o dau înapoi nu e o pierdere.
Fără să clipească, bău conținutul a peste zece sticluțe dintr-o dată.
Asfințitul trecuse, iar Curtea Țiglei Verzi era cufundată în întuneric. Nu-i putea vedea bine chipul, dar în mintea ei apăreau scene de demult…
