Xu Tian Ji tremura de emoție.
Puterea Yuan a lui Ji Bozai era copleșitoare. Să fie ocrotită de el era ca și cum s-ar fi scufundat într-un borcan cu miere. Și-ar fi dorit să fie protejată așa toată viața.
Cu un zâmbet jucăuș în colțul ochilor, se întoarse ușor, sprijinindu-se tandru de pieptul bărbatului din spatele ei.
Dar Ji Bozai făcu un pas lateral, ferindu-se intenționat. Apoi rosti, rece:
– Să folosești Puterea Yuan asupra unei femei e un gest josnic.
Luo Jiaoyang era înfuriat.
– Ea a lovit prima! Ce, nu am voie să răspund? Că e femeie, bărbat sau demon, tot i-aș fi tras o palmă.
– Tu… – Tian Ji făcu un pas înainte, încercând să-i provoace mânia.
Dar Luo Jiaoyang nu mai căzu în capcană. Se feri de mâna ei și o privi cu dispreț.
– Vrei să mă folosești ca treaptă? Te-ai înșelat amarnic.
Spunând asta, își eliberă Puterea Yuan, forțându-l pe Ji Bozai să intre în Academia Yuan Shi pentru a-și rezolva conflictul înăuntru.
Tian Ji scoase un strigăt slab și se grăbi să-l urmeze, ridicându-și poalele rochiei. Ceilalți Dueliști și domnițele cu flori Fengwei se luaseră și ei după ei, curioși.
Strada se umplu de zumzet și discuții aprinse.
– Domnița Xu are sânge rece, nu se teme deloc de Dueliști.
– Mie mi se pare că e ceva între ea și Domnul Ji.
– Dar nu avea Domnul Ji o dansatoare favorită?
– Eh, ai spus singur – dansatoare. Familia Xu e respectabilă. Are mai multe șanse să ajungă o soție în toată regula.
– De-acum, o voi învăța și pe fiica mea despre Dueliști. Cine știe, poate va da lovitura, ca domnița Xu.
Pe când glumeau, grupul trecu pe sub ceainărie, iar vorbele urcară până la urechile celor de sus.
Salonul privat, până atunci plin de râsete, deveni brusc tăcut.
Shu Zhonglin transpiră rece și îl privi neajutorat pe Yan Xiao. Acesta doar clătină din cap și aruncă o privire către Ming Yi, la masa alăturată.
Ming Yi mânca elegant prăjituri, ca și cum n-ar fi auzit nimic.
Cu un zgomot sec, Liang Xiuyuan sparse cupa de vin de pe masă.
Se ridică, fața înnegrită de furie, dar Shu Zhonglin îl opri imediat:
– Nu te pripi. Azi e deschiderea Academiei. Marele Ministru ar putea apărea dintr-o clipă-n alta.
– Și ce dacă?! Îmi promisese că n-o va curta pe Tian Ji! – răsufla greu, ochii înroșiți.
Yan Xiao clătină capul.
– Uită-te mai bine. Tian Ji a fost cea care s-a apropiat prima.
– Și doar pentru că i-a vorbit, trebuia s-o și apere cu Puterea lui Yuan? – izbucni Xiuyuan. – Știm cu toții ce fel de om e. Nu mai încercați să-l scuzați.
Yan Xiao își încruntă sprâncenele, dar nu spuse nimic. Se uită din nou spre Ming Yi, îngrijorat.
Ming Yi continua să mănânce liniștită. Prăjitura de taro era netedă, dulce, o delicatesă greu de găsit în alte ceainării. Un răsfăț rar.
– Domniță Ming, cum puteți să priviți asta fără să spuneți nimic? – izbucni Xiuyuan.
– Ce-ar fi de spus? – replică ea fără să ridice ochii. – Ce statut am eu și ce statut are el? Chiar dacă m-aș fi simțit jignită, aș putea să cobor și să-i cer socoteală Domnului?
Liang Xiuyuan rămase uimit. Abia atunci realiză că era în aceeași postură. La urma urmei, vorbise cu Tian Ji de doar câteva ori. Fusese dragoste la prima vedere, dar nu făcuseră niciun jurământ. Cu ce drept s-ar fi dus să-i ceară socoteală?
Se lăsă moale pe scaun, chemă ospătarul și, cu un zâmbet amar, întrebă:
– Domniță, n-ați vrea niște vin?
– Slujitoarea nu bea, răspunse Ming Yi calm.
– Tocmai pentru cei ce nu beau e făcut vinul. O cupă și uiți o mie de necazuri! – strigă el, apoi către ospătar: – Adu două vase mari.
Ming Yi: „…” Dacă tot nu te interesează părerea mea, de ce mă mai întrebi?
Yan Xiao, simțind că urmează belele, încercă să-l tempereze:
– Bozai va ieși mai târziu. Dacă te-mbeți, treaba ta, dar nu-i târî și pe alții.
– Nu pot să zic ce gândesc, și nici să beau nu-mi e îngăduit? – râse el amar.
Yan Xiao renunță să-l convingă și se întoarse spre Ming Yi:
– Domniță, dacă vreți, vă puteți întoarce.
– Domnul meu mi-a poruncit să-l aștept aici până iese, răspunse ea.
Doamna Xun, care ascultase tăcută, simți că domnița sa sigur era tulburată, așa că zise blând:
– Dacă poftiți niște vin, le spun să aducă și câteva gustări potrivite.
– Vă mulțumesc, bătrână doamnă, zâmbi Ming Yi cu blândețe.
Nu avusese niciodată mari speranțe de la Ji Bozai, deci nu putea fi cu adevărat rănită. Și totuși… nu era deloc plăcut. Să-l vadă apărând pe altcineva cu Puterea lui Yuan, în fața atâtor oameni, era ca o palmă peste față.
Tot efortul pus pe Strada Chang Rong, în rolul fetei îndrăgostite… pierdut. Dacă știa, mai bine se distra numărând galbenii.
– Hai, domniță Ming, ciocnesc în cinstea ta, de la distanță, zise Xiuyuan când sosi vinul. Ești o fată de treabă. Sper că Bozai își va da seama la timp.
Ming Yi privi cupa și spuse calm:
– Dacă bei așa, te îmbeți repede.
– Nu te-ngrijora, domniță. Eu nu forțez pe nimeni. Eu beau tot, tu doar jumătate, zâmbi el larg.
– Nu merge așa, interveni Yan Xiao. Domnița Ming nu ține la băutură. Chiar și o jumătate o amețește.
– Nu-i nimic, spuse Ming Yi, ridicând cupa. Cât timp Domnul se simte bine, și slujitoarea e mulțumită.
Xiuyuan dădu peste cap cupa, cu ochii umezi de tăria băuturii. Coborând privirea, văzu că și Ming Yi își golise cupa.
Presupuse că n-o umpluseră complet, fiind damă tânără. Așa că nu comentă și își turnă altă cupă. În scurt timp, după cinci-șase pahare, totul începu să se învârtă în fața ochilor.
– Slabătic. Toleranță zero, dar tot bea, râse Shu Zhonglin. Iar vinul de-aici nici nu-i ieftin.
Ming Yi îl privi scurt, apoi zise către servitor:
– Aduceți și restul vinului la masa mea. Ar fi păcat să se irosească.
– Domniță, ăsta… e vin tare!
– E-n regulă.
Yan Xiao și Shu Zhonglin se întoarseră uimiți. Ming Yi bea fără urmă de roșeață în obraji. Sorbea, gusta o prăjiturică, apoi continua. Un vas și jumătate se topiră în ea, și tot arăta demnă, cu ochi limpezi.
– Domniță… la ospățul trecut… – murmură Yan Xiao, uluit.
Dar se opri la timp, înțelegând singur. Râse amar:
– Deci de la început l-ai țintit pe Bozai?
Ochii lui Ming Yi străluceau. Își împreună mâinile pe masă și răspunse, docil:
– Firește că-l ținteam. Doar că a văzut prea multe femei și n-ar fi dus o simplă dansatoare acasă. Așa că n-am avut de ales decât să mă folosesc de tine, domnule.
Știa de la început că Ji Bozai nu era un om al sentimentelor, ci unul al ambiției și orgoliului. De aceea îl provocase prin Yan Xiao. Și ghici ce? Îi reușise. O luase acasă.
Și nu doar că o dusese acasă – îi oferise lucruri, îi spusese că o place, chiar îi promisese favoare.
Era cât pe ce să-l creadă.
