Când Zheng Tiao vorbi, privirea îi era adâncă, iar trupul încordat. Însă Ji Bozai, încă slăbit, nu-i cercetă expresia prea atent și doar încuviință cu un zâmbet slab.
– E destul de isteață.
Nu-l îngrijora că Ming Yi ar putea supăra pe cineva. Atâta vreme cât ea nu pățea nimic, el putea să-i curețe urmele, indiferent cui i-ar fi călcat pe coadă.
– Te întorci în Cetatea Fei Hua? întrebă el.
Zheng Tiao fusese, inițial, un luptător din acea cetate. Se cunoscuseră la Turnirul celor Șase Cetăți. După prima lor înfruntare, Zheng Tiao îi spusese:
– Ești vrednic să te lupți cu moștenitorul clanului Ming.
Ji Bozai credea despre sine că nu e un bun vorbitor. Ce era, până la urmă, așa deosebit la moștenitorul clanului Ming? Venise atâta drum doar ca să-l provoace?
Dar Zheng Tiao era un om direct. Nu spunea multe și nici nu avea un grai prea dulce, dar gândurile lui erau simple, fără vicleșuguri. Lui Ji Bozai îi plăcea să se dueleze cu astfel de oameni.
Cum în Cetatea Fei Hua izbucniseră tulburări interne și Zheng Tiao nu intrase între primii trei, nu voia să se întoarcă imediat. După turneu, urcase într-o caleașcă trasă de fiare și se dusese în Cetatea Mu Xing, găzduindu-se în conacul lui Ji Bozai.
La ceasul acela, selecția din Cetatea Fei Hua ar fi trebuit să înceapă.
– Plec la sfârșitul lunii, spuse Zheng Tiao.
Plănuise să plece mai devreme, dar după ce o văzuse pe Ming Yi, se răzgândise.
La prima întâlnire, când îl ajutase pe Ji Bozai să o pună la încercare, fata se speriase atât de tare, încât se ferise haotic. Nu-i zărise bine chipul și o luase drept o oarecare. Dar azi, privind-o cu băgare de seamă, înălțimea și trăsăturile ei aduceau izbitor cu Ming Xian.
Nu credea că ar fi Ming Xian – până la urmă, Ming Xian era bărbat, și nici o femeie din Ținutul Qing Yun, oricât de îndrăzneață, n-ar fi îndrăznit să se travestească în bărbat și să câștige atâtea turnee. Ar fi fost de necrezut. Dar era posibil ca Ming Yi să fi avut vreo legătură cu el. Dacă i se ivea prilejul s-o întrebe, poate că l-ar fi putut găsi pe Ming Xian.
Se apropia iar selecția, iar fiecare cetate își începea pregătirile. Se întreba: fără Ming Xian, va putea Cetatea Chao Yang să rămână printre primele trei?
Când Ming Yi intră în cameră, Ji Bozai se afla rezemat pe perne moi, moțăind.
Lumina amiezii cădea pe buzele-i încă palide, ștergându-i din aerul obraznic și dându-i un farmec molcom, aproape dulce.
Fata nu se putu abține și păși mai încet.
Totuși, Ji Bozai se trezi. Ridică alene pleoapele negre ca pana corbului și, zărind-o, mormăi leneș:
– Mmm.
Nu știa de ce, dar Ming Yi găsea acel sunet plăcut, asemenea unui pui de leopard tocmai ieșit din bârlog.
Se așeză lângă el, zâmbind:
– I-am rezolvat Stăpânului problema. Cum are de gând să mă răsplătească?
El o trase ușor spre sine, sprijinindu-și capul în poala ei.
– Stăpânul a decis să nu te tragă la răspundere pentru pătrunderea în Curtea Țiglelor Verzi.
Ming Yi își strâmbă buzele, gata să comenteze că nu-i cine știe ce răsplată, când îl auzi zicând, cu voce joasă:
– Dacă era altcineva, i s-ar fi tăiat capul înainte să apuce să se explice.
Un fior rece îi străbătu șira spinării și grăi repede:
– Mulțumesc, Stăpâne.
– Nu te încrede prea ușor în alții, oftează el. Dacă ai vreo întrebare, vino direct la mine.
Dar nu toate întrebările puteau fi puse așa. Cum ar fi ce avea de gând să facă după ce-și omora toți dușmanii sau dacă deținea în conac antidotul de care ea avea nevoie.
Ming Yi bombăni în gând, dar răspunse vesel:
– Slujitoarea a înțeles.
Ji Bozai o cuprinse în brațe și oftă, cu un zâmbet pe buze:
– Dacă te-aș fi cunoscut mai devreme…
Inima i se strânse ușor, iar Ming Yi clipi.
Ce voia să spună? Că dacă o întâlnea mai devreme, nu mai umbla brambura?
Nu-l credea.
Un om cu fire nestatornică rămâne așa. Nu se schimbă pentru nimeni. Doar când se satură cu totul de viață, se leagă de cineva. El voia s-o păcălească, cum făcuse cu atâtea altele, făcând-o să se simtă deosebită, ca și cum ea îl salvase, ca să-i câștige inima.
Știa bine toate astea, și totuși… Trebuia să recunoască: fața lui Ji Bozai era tare plăcută. Iar când rostea asemenea vorbe, inima ei bătea mai repede.
Și dacă, doar dacă, de acum încolo ar rămâne doar cu ea… L-ar putea trata ca pe un om obișnuit?
Pe când el o strângea mai tare în brațe, Ming Yi își strânse buzele și-și ascunse privirea, mângâindu-i spatele cu blândețe, lăsându-l să adoarmă liniștit.
În zilele ce urmară, Luo Jiaoyang și ceilalți nu mai veniră cu scandal la conacul Ji. Însă se duseră cu toții să-i aducă omagii lui Xue Sheng și se simțiră vinovați văzând ochii înlăcrimați ai doamnei Xue. Nu respectară însă obiceiul de a merge în vizită la Ji Bozai după încheierea selecției.
Cu alte cuvinte, nu-l recunoșteau drept conducătorul lor.
Marele Ministru fu foarte tulburat de această situație și îl chemă de două ori pe Ji Bozai în curtea interioară, ca să discute. Dar Ji Bozai nu părea să-i pese. Dacă nu-l recunoșteau, fie. Nici la turneul trecut nu fusese lider.
– Tocmai de aceea am pierdut atunci! se plânse cu amărăciune Shu Zhonglin. Dacă data viitoare vreun nobil încearcă din nou să-ți fure meritele și să pozeze în învingător, nu cumva cetatea Mu Xing va fi iar împovărată cu taxe grele?
Într-o sală privată din Hua Man Lou, câțiva prieteni se strânseseră la sfat. Când Shu Zhonglin își termină tirada, Liang Xiuyuan oftă:
– Nu vreau să spun mai multe, dar Bozai, tu ești prea îngăduitor. Dacă nu cedai atunci, poate că Mu Xing ar fi avut o șansă la locurile fruntașe.
Ming Yi, așezată lângă Ji Bozai, se întoarse spre Bu Xiu și șopti:
– Ce s-a întâmplat data trecută?
Ji Bozai nu întoarse capul, doar îi trase ușor capul rătăcit înapoi și spuse calm:
– Nu-l întreba pe el. Întreabă-mă pe mine.
Ming Yi se îndreptă imediat și își reluă întrebarea, de data asta către el.
Mulțumit, Ji Bozai sorbi din vin:
– N-a fost mare lucru. Prințul Ping credea că nu sunt destul de bun, că doar am avut noroc cu Zheng Tiao și n-aș mai putea învinge pe alții. Așa că a trimis un protejat de-al său, din familia regală, să mă înlocuiască în luptele următoare.
Rezultatul a fost previzibil. Acela n-a rezistat nici unei înfruntări și a fost zdrobit, pierzând toate speranțele Cetății Mu Xing.
– Nu înțeleg, se încruntă Shu Zhonglin. Câștigul ar fi fost al tuturor. Cine și-ar da de bunăvoie jumătate din averea muncită altor cetăți? Știau că tu poți învinge, dar tot te-au tras înapoi.
Yan Xiao pufni:
– Cu mintea ta simplă, n-ar trebui să-ți dai cu părerea despre chestiuni atât de încurcate. Ai grijă, nu cumva să scoți vreo prostie și să-ți atragi belele asupra casei.
– Ce-am zis greșit?! răbufni Shu Zhonglin.
Liang Xiuyuan dădu din cap, semn să bea în loc să se certe, și schimbă vorba:
– Tinerii de anul ăsta par promițători, deși cam încăpățânați. Am auzit că s-au dus să-l roage pe Chu He să-i conducă, refuzând numirea ta.
Ji Bozai rămase nepăsător.
– Să facă ce-or vrea.
Ceea ce-l împingea să lupte nu era grija pentru Cetatea Mu Xing, ci dorința de a încheia niște socoteli vechi. Că Mu Xing avea să câștige sau nu, ori cine urma să învingă – sincer, nu-l prea interesa.
