Pe măsură ce noaptea se lăsa peste cetatea Mu Xing, cerul se umplu de stele, ca o mare de lumini. Înăuntrul Hua Man Lou, veselia era în toi, iar nu departe, în fața reședinței Ji, o femeie frumoasă stătea singură, cu lacrimi în ochi și trupul subțire tremurând ca o salcie în bătaia vântului.
— Domniță, n-ar fi mai bine să ne întoarcem? o întrebă cu blândețe doica Xun, sprijinind-o ușor. Stăpânul nu se mai întoarce în seara asta.
— Nu cred. A zis că va veni în fiecare seară să-mi țină de urât, răspunse Ming Yi cu glas frânt, ștergându-și lacrimile. Asta e reședința lui principală. Unde altundeva ar putea merge?
Din depărtare, câțiva slujitori curioși din alte conace își băgară nasul:
— E la Hua Man Lou. Tocmai a cucerit o curtezană și-a împărțit mai multe pungi cu bani de sărbătoare pe stradă!
Ming Yi încremeni, apoi se întoarse brusc spre cel ce vorbise:
— Care Hua Man Lou?
Slujitorul se trase puțin înapoi, temându-se de scandal, dar tot mormăi:
— E doar unul în cetatea de mijloc…
Flăcări mici se aprinseră în ochii lui Ming Yi. O apucă pe doica Xun de braț:
— Du-mă acolo.
Doica se încruntă puternic:
— Acolo nu-i loc pentru o domniță! Cum să mergeți într-un bordel?
— Noi, cele ce-am fost dansatoare, n-am fost cu nimic deosebite de acele femei, spuse Ming Yi cu furie, ridicând vocea. Ce mi-ar putea sta în cale? Vreau să văd cu ochii mei ce târfă i-a sucit mințile, de nu s-a mai întors nici când i-a luat foc casa!
— Domniță! Domniță! încercă doica s-o oprească, dar în zadar. Ming Yi se urcă pe cal. Cu grabă, doica schimbă calul cu o trăsură trasă de fiară de povară, mai stabilă, și o însoți.
Aceasta atrase și mai mulți curioși. Câțiva slujitori bârfitori se luară după trăsură, chicotind și glumind, iar lumea de pe marginea drumului începu să se adune.
La miezul nopții, în fața Hua Man Lou, atmosfera se liniștise. Ji Bozai era aproape adormit în camera de oaspeți, când un glas străpunse liniștea:
— Ji Bozai, nemernicule fără inimă!
Se ridică din pat, rămase o clipă tăcut, crezând că i se năzare. În toți anii de desfrâu, nu mai fusese înjurat în halul ăsta.
Dar zgomotul din stradă era cât se poate de real. Se ridică iute, trecu prin camera curtezanei adormite și se opri la fereastră.
Ming Yi stătea în picioare, în vârful trăsurii, chiar în mijlocul drumului. Când îl zări, ochii i se înroșiră de lacrimi:
— Cum ai putut să-mi faci una ca asta, stăpâne?
Încă adormit, Ji Bozai nu pricepu ce-i cu teatrul ăsta. Dar când o văzu așezându-se pe acoperișul trăsurii și începând să plângă cu jale:
— Când m-ai luat sub aripa ta, ai zis că doar eu-ți trebuie. Abia a trecut un ceas și deja ai cumpărat o curtezană!
Curtezana Qing Li se trezi speriată, își puse ceva pe ea și veni la fereastră. Se agăță de brațul lui Ji Bozai și privi în jos.
Apariția ei n-o făcu decât să izbucnească și mai tare pe Ming Yi. Plângea atât de înverșunat, că i se vedeau corzile gâtului:
— Stăpânul nu mă mai vrea…
Abia atunci Ji Bozai se trezi pe deplin. Izbi cu palma pervazul:
— Nu ți-e rușine, femeie?!
Ming Yi tresări la strigătul lui, apoi căzu de-a latul pe trăsură, gângurind cu jale:
— Stăpânul mi-a promis, mi-a promis…
Scena era atât de spectaculoasă, încât nu doar bețivii din bordeluri și hanuri, ci și cei care dormeau prin case fură treziți de alții ca să vadă.
Ferestrele clădirilor se deschiseră una după alta, ca niște pocnitori.
Încurajată de atenția publicului, Ming Yi izbucni cu și mai multă pasiune:
— Când a luat foc casa azi, m-am speriat de moarte. Am sperat că stăpânul s-o-ntoarce să mă mângâie. Cine-ar fi crezut că și-a găsit deja alta?! Mai bine ardeam de vie decât să pătimesc așa…
— Doica Xun! tună Ji Bozai. Ia-o acasă!
Doica dădu din cap repede, dar de cum mișcă trăsura, Ming Yi alunecă pe acoperiș și părea că o ia spre margine.
Inima i se strânse. Voia s-o prindă, dar se stăpâni, trupul înțepenindu-i.
— Stăpâne? întrebă Qing Li.
— Ce nu văd, nu mă rănește, mormăi el. Închise fereastra și o trase pe Qing Li spre pat. — Hai, culcă-te.
— Dar… o asemenea scenă în drum… mâine se va bârfi peste tot, suspină Qing Li. Vă aduc necazuri.
— Nu-i vina ta, răspunse Ji Bozai, încercând să-și potolească furia.
Privirea lui trecu din nou spre fereastră:
— Urăsc cel mai mult femeile fără judecată.
— Stăpâne~ Qing Li se sprijini de el, jucând rolul de biată iubită.
Afara se mai auzeau suspine, dar încet-încet se stinseră. Ji Bozai o îndemnă să se culce, iar el, cu fața posomorâtă, se așeză tăcut la masă.
Qing Li, temându-se să nu-l supere, nu îndrăzni să se miște. Doar îl privi până adormi.
La ivirea zorilor, vestea despre scena de noaptea trecută se răspândise deja în toată cetatea. Când Ji Bozai intră în Curtea Interioară, Liang Xiuyuan, Shu Zhonglin și alții îl înconjurară cu griji:
— Ești bine, Bozai? Se pare că a fost spectacol adevărat azi-noapte.
Ji Bozai zâmbi:
— A făcut scandal, dar ce-i cu asta? Pe mine nu mă atinge.
— Nu știi tu, zise Liang Xiuyuan, dând din cap. Așa a pățit și Xu Lan — femeia lui l-a prins cu alta și, de ciudă, s-a dus la Departamentul de Judecată să destăinuie tot.
— Asta doar dacă ai ceva de destăinuit, spuse Ji Bozai, aruncând o privire către judecătorul Zhao, care se furișa să tragă cu urechea. Conștiința mea e curată.
Toți râseră și începură să-l tachineze:
— Cine-ar fi crezut că domnița Ming e așa pasională.
— Bozai, ai fost prea nemilos. Cum să-i arăți unei asemenea femei că te-ai plictisit? Erai atât de bun cu ea, apoi dintr-odată…
— Haide, așa e Bozai dintotdeauna. După două săptămâni se satură. Era timpul.
Judecătorul Zhao privi dintr-o parte, gândindu-se că Ji Bozai chiar avea inima de piatră. Glumea și râdea, niciun semn de grijă pentru Ming Yi — mai puțin decât Xu Lan.
Măcar Xu Lan era în Departamentul de Judecată, rugând-o pe Zhang Tai să-l ierte, să-și schimbe mărturia. Dar Ji Bozai părea complet neatins.
Să fi fost adevărat, oare, că moartea prințului Ping n-avea nicio legătură cu el?
Plin de îndoieli, se întoarse și plecă în grabă spre Departamentul de Judecată.
Acolo, Ming Yi era deja așezată. În fața ei, Zhang Tai stătea cu ochii umflați și roșii. Alături, Xu Lan îngenunchease.
Zhang Tai părea că plânsese toată noaptea. Lacrimile i se uscaseră, iar ea rămăsese tăcută și pierdută. În schimb, Xu Lan vorbea necontenit:
— Mama mea a insistat să mă căsătoresc cu ruda aia. Inima mea e doar a ta. Când se va naște copilul, te voi face nevastă cu acte. Nu așa ne-am înțeles?
