– Doamnă!
Sticluța de leac era încă în mâna ei, iar paznicul porni instinctiv după ea. Dar Ji Bozai îl opri cu nerăbdare:
– N-are voie nimeni să intervină. Firea ei trebuie domolită.
Paznicul rămase fără replică. Cum să le explice acestor două vlăstare nobile că voia doar să verifice conținutul sticluței, nu să stingă vreo ceartă conjugală? Totuși, dacă doamna avusese curajul s-o bea, sigur nu era otravă. Și dacă nu era otravă, atunci poate că nici nu era ceva urgent.
O văzu pe Mingyi fugind după colț, până dispăru din câmpul vizual. Fiind împiedicat de Ji Bozai, nu îndrăzni s-o urmărească. Rămaseră doar grămada de obiecte coborâte din trăsură, pe care medicul chemat de urgență începu să le cerceteze cu grijă.
După ce trecu timpul necesar arderii a trei bețișoare de tămâie, trăsura își reluă drumul pe drumul oficial, cotind într-un colț, apoi oprindu-se la marginea drumului. Sub streașina unei clădiri, lângă un stâlp, stătea singură Mingyi. Își ridică privirea spre el, cu mâna acoperindu-și buzele sub mâneca vaporoasă, zâmbind viclean ca o mică vulpe.
Ji Bozai ridică jumătate din perdeaua trăsurii, o privi câteva clipe, apoi îi făcu semn cu blândețe:
– Hai aici.
Vălul colorat flutură în aer când ea sări ușor și i se cuibări direct în brațe.
Ji Bozai o prinse cu un zâmbet, mângâindu-i cu tandrețe talia:
– Ai muncit din greu, Yi’er.
Ea murmură încetișor, strângându-și fusta când se așeză în trăsură:
– Dacă sunt a ta, e firesc să mă gândesc la binele tău.
Tocmai pentru această fire înțelegătoare o iubea cu adevărat. Ji Bozai se aplecă s-o sărute, iar Mingyi scoase un oftat moale, cuprinzându-i gâtul cu brațele.
Trăsura cu miros de lemn de santal se legăna ușor trecând printre case cenușii, simple, îndreptându-se încet spre o reședință impunătoare, luminată cu felinare strălucitoare.
În urmă, în curtea principală a cetății, viața începea să mișune din nou.
– Cine cutează să facă astfel de lucruri, chiar sub nasul meu?!
O lampă de porțelan se izbi de podea, făcându-se țăndări. Marele Ministru își aruncă privirea către trupul lui Qi Bai aflat alături, simțindu-se amețit.
Avea un singur frate — chiar dacă nu se implicase prea mult în treburile politice, îi fusese alături mereu. Voise să-i asigure o viață tihnită și înstărită, dar cine s-ar fi gândit că avea să fie ucis pe neașteptate?
Inspiră adânc de câteva ori, apoi se prăbuși cu oboseală pe tron, întrebând în șoaptă pe slujitorul de alături:
– Tu ce zici, crezi că m-a ajuns vreun duh răzbunător?
Slujitorul căzu în genunchi, îngrozit:
– Cum puteți rosti astfel de vorbe, stăpâne? Sunteți ales de Cer, fiecare faptă a voastră este voia divină. Cum să fie vorba de duhuri?
Marele Ministru închise ochii, cu buzele tremurând, frecându-și fruntea:
– Zhao Sipan.
– La ordin.
– Ați descoperit ceva?
Zhao Sipan, care tocmai terminase examinarea trupului, răspunse cu grijă:
– Deși rănile de la cădere au fost mortale, este foarte probabil ca prințul să fi fost otrăvit înainte, ceea ce i-a provocat amețeli și lipsă de echilibru.
– Ce fel de otravă?!
Marele Ministru se ridică furios.
– Iarăși otravă?!
Qi Bai fusese în retragere vreme de doi ani și revenea doar o dată pe an. Dacă voiai să-l ataci, o puteai face doar la banchetul de clan. Iar în acea zi, totul fusese păzit cu strășnicie. Doar otravirea mai era o opțiune.
Însă această otravă era diferită de cea de data trecută. Din cauza rangului nobil al prințului, trupul nu putea fi deschis pentru autopsie, iar mirosul nu dezvăluia nimic. Nici medicul legist nu reușise să afle compoziția.
– Voi face tot ce-mi stă în putință, răspunse Zhao Sipan, deși în sinea lui se temea că va rămâne tot un caz nerezolvat.
Eunucul care gustase din leac nu pățise nimic, iar trupul prințului nu putea fi tăiat spre analiză. Tot ce le rămânea era să interogheze cei care îl însoțiseră.
Ieșind greu din curtea interioară, Zhao Sipan privi spre lună și oftă adânc. Moartea de data trecută fusese a unui medic, deci mai putea fi trecută cu vederea. Dar acum murise un prinț. Cui avea să-i raporteze așa ceva? Cine ar fi avut un asemenea resentiment față de Qi Bai?
Sub lumina lunii, câțiva slujitori alergară spre trăsură cu scăunele. Perdeaua se ridică, iar Ji Bozai, purtând-o în brațe pe Mingyi, care adormise, coborî încet. Zâmbi, privind către cer.
Cu ani în urmă, într-o noapte la fel de senină, cineva își ținuse iubita în brațe, promițându-i să rămână împreună pe vecie. Dacă tot rămâneau împreună, atunci să moară împreună, fără a se despărți nici în viața de apoi. Și totuși… o lăsase să aștepte atâta amar de vreme. Ce glumă crudă.
Vântul nopții adia ușor, iar fata din brațele lui, îmbrăcată subțire, se lipi instinctiv mai tare de pieptul lui. Ji Bozai ieși din visare și îi privi fața liniștită, zâmbind din ochi.
Fusese gata să devină ucigașă doar ca să rămână lângă el. Nici măcar nu-l întrebase de ce îl ura pe Qi Bai. Și totuși, dormea liniștită în brațele lui, ca o pisicuță. Avea într-adevăr atâta încredere în el?
– Stăpâne, salută Buxiu cu o plecăciune.
Doar acel cuvânt fu de ajuns s-o trezească pe Mingyi, care ridică somnoroasă capul, privind în jur. Ji Bozai se opri din mers, vocea lui căpătând o notă de iritare:
– De ce strigi așa tare noaptea?
Buxiu rămase blocat. Niciodată nu vorbise altfel, și domnul nu-l mai certase pentru asta.
– Am ajuns? întrebă Mingyi cu un glas adormit, aproape copilăresc.
– Mhm. Curtea e mare, iar tu porți papuci de dans. Te duc în brațe.
Mingyi zâmbi larg și-și îngropă fața în pieptul lui:
– Bine.
Dar după o clipă, se trezi brusc, cu ochii larg deschiși:
– Am ajuns? Trebuie să merg să salut pe cineva?
– Pe cine să saluți?
– Concubinele tale sau vreo mătușă… nu sunt ele în reședință?
Ji Bozai râse ușor:
– De unde ai scos că aș avea concubine sau mătuși?
Mingyi se încurcă puțin, apoi îl privi cu un aer ușor dojenitor.
Să te joci cu fetele fără să le iei de soție… ce fel de bărbat era? Dar totuși… poate era mai bine așa. Dacă avea să plece într-o zi, măcar nu trebuia să ceară act de despărțire.
Își lăsă din nou capul pe pieptul lui.
Ji Bozai, văzând reacția ei, crezu că își dorea o poziție oficială. Zâmbetul i se stinse puțin:
– Nu mă interesează formalitățile.
Oricât de mult i-ar fi plăcut o femeie, nu voia s-o țină acasă ca pe o povară.
– Nici pe mine, zise Mingyi fără să-i vadă expresia. Cu poziția mea, n-aș fi vrednică de intrarea în casa mare.
Vorbele-i erau sincere, dar pentru Ji Bozai sunau ca o plângere voalată.
Se simți ușor iritat, dar nu avu inima s-o respingă, așa că rămase tăcut. Mingyi adormi din nou, lipită de el.
Când o așeză în patul cu baldachin din camera principală, pe obrazul ei se întipăriseră două urme în formă de model, de la haina lui.
Ji Bozai o privi o vreme. Furia i se risipi. „Lasă,” își spuse. Ce femeie nu e puțin cicălitoare? După ce făcuse o treabă atât de importantă, o putea ierta.
Buxiu, în picioare în spatele lui, rămase uimit de schimbările de expresie. La început, crezuse că fata asta n-avea să trăiască mult. Dar nu numai că supraviețuise… se părea că-l influențase pe stăpân.
