La ospățul de familie din acel an, rudele s-au adunat pentru a visa la viitorul strălucit al cetății Muxing și pentru a-l lăuda pe Marele Ministru pentru guvernarea sa neobosită. Sărbătoarea s-a încheiat cu toții bine dispuși.
Însă, la plecare, Qi Bai s-a împiedicat, chipul lui palid căpătând o nuanță vânătă bolnăvicioasă.
– Ai grijă la trepte, Înălțimea Ta, spuse cu voie bună Rongxin, sprijinindu-l, cu mintea pierdută în visuri de glorie viitoare, fără să observe starea lui Qi Bai.
Așa că, atunci când el a călcat greșit și s-a prăbușit, n-a apucat să-l țină. Trasa după el, s-a prăbușit și ea pe trepte, scoțând un țipăt.
Qi Bai păru să-și fi pierdut cunoștința și se rostogoli pe trepte, stârnind țipete de spaimă în jur.
– Înălțimea Sa! Ajutați-l pe prinț!
– Prințul Qi!
Șapte-opt eunuci alergară într-un suflet, dar până să ajungă la el, Qi Bai zăcea nemișcat, cu sânge scurgându-i-se dintr-o rană la cap, pătrunzând între dalele palide de piatră.
Rongxin privi îngrozită, buzele tremurându-i, apoi izbucni într-un urlet:
– Aaah!
Țipătul spinteca noaptea, răsunând printre zidurile curții și purtându-se până în vârful trăsurii care se legăna ușor dincolo de porți.
Înăuntru, Mingyi își cerceta unghiile cu nepăsare.
– Cu adevărat darnic e domnul nostru, zise ea cu un zâmbet șiret. Pentru o treabă așa mică, mi-a dat cinci lingouri de aur.
Ji Bozai, așezat lângă ea, înțelese că era supărată și îi prinse degetele.
– Dacă simți că nu ajunge, îți mai dau.
– Nu e vorba de bani, spuse ea, coborând privirea. Vreau doar să știu: dacă nu mi-aș fi dat seama că rochia reacționează cu leacul lui Qi Bai și nu aș fi înlocuit-o… cum m-ai fi salvat?
Verdele Mulan era obținut din ierburi neotrăvitoare, cu o mireasmă delicată, dându-i purtătoarei senzația c-ar pluti printr-un câmp înflorit. Însă un ingredient din leacul lui Qi Bai reacționa cu vopseaua, transformând-o într-un venin lent.
Un mod ingenios de a ucide — chiar și dacă s-ar fi aflat, vina putea fi pasată, căci nimeni nu știa exact ce medicamente lua Qi Bai.
Dar ce o neliniștea pe Mingyi era că Ji Bozai nici nu părea să fi luat în calcul siguranța ei.
Ce-ar fi fost dacă s-ar fi otrăvit și ea? Dacă cineva ar fi descoperit că haina era otrăvită și ar fi acuzat-o?
Cu ochii ușor mijiți, Mingyi își trase mâna din a lui, chipul nepăsător.
Ji Bozai o trase mai aproape, vorbind cu blândețe:
– Crezi că degeaba am venit să te iau personal?
Scoase o sticluță mică și i-o întinse:
– Pregătisem deja antidotul. Eram gata să te scot de acolo oricând. De ce nu ai încredere în mine?
Mingyi își ridică mâna și-i șterse cu delicatețe fardul străin de pe guler, lăsând o pată roșiatică.
– Ai fost la Lordul Yan, ai trecut întâmplător prin zonă și, auzind că mi-am făcut treaba, m-ai luat pe drum, nu? își murmură, ștergând degetul și suspinând. Se zice că domnul e fără egal în frumusețe, dar când lovește, e ca o lamă fără sânge.
Vorbele-i păreau sincere, cu nasul înroșit și lacrimi în colțul ochilor. Își întoarse capul, refuzând să-l privească.
Altădată, Ji Bozai nici n-ar fi încercat s-o împace. Ce dacă avea fard pe el? Fusese pus cu bună știință de o slujnică ce i se aruncase în brațe.
Dar văzând acum figura necăjită a lui Mingyi, deodată i se păru că fardul de pe guler era vulgar și intenționat.
O trase cu blândețe înapoi.
– Am fost doar în trecere, am băut un ceai că era devreme. Azi am venit anume să te iau. Am strâns tot, nu ne mai întoarcem la vilă. Mergem direct la reședința principală.
– Reședința principală? întrebă ea ridicând din sprânceană.
– Ți-am promis, și eu nu-mi calc cuvântul, zise, ciupindu-i obrazul. Lingourile tale de aur sunt încuiate bine de Doica Xun, toate cinci. Și ți-am mai pus două, să-ți treacă supărarea.
Mingyi își înmuie chipul și-i trase mâneca, încă puțin plângăcioasă:
– Atâta timp cât domnul încă ține la mine…
Mai mulți bani ar fi și mai buni, firește.
Ji Bozai râse, aplecându-se s-o sărute:
– Ești atât de pricepută și isteață la treburi, dar când e vorba de mine, te porți mereu firav și supusă.
Treaba de azi ieșise impecabil. Qi Bai era scos din joc, iar Mingyi — fără nicio legătură. Nici judecătorul Zhao n-ar fi bănuit ceva.
Fata din brațele lui șopti cu glas mângâiat:
– Cum să fiu la fel afară și în fața domnului meu? Oricât de tăioasă aș fi, față de tine arăt mereu partea cea moale a cuțitului.
Și totuși, o măcina întrebarea: ce ură adâncă îl făcuse pe Ji Bozai să-l doboare pe Qi Bai? Că doar spusese că familia Meng îl ajutase și că ucisese cei doi medici din recunoștință. Iar Qi Bai nici nu le făcuse rău. Îi plăceau, ba chiar îndrăgea verdele Mulan. De ce, atunci?
Gândurile i se îngrămădeau în minte, dar o voce străpunse liniștea:
– Opriți trăsura!
Mingyi tresări, ghemuindu-se instinctiv în brațele lui Ji Bozai, dar el părea așteptând asta și întrebă calm:
– De ce ne opriți?
Recunoscându-i vocea, cel de afară își schimbă tonul:
– Ne scuzați, domnule Ji. Curtea interioară a ordonat o inspecție strictă a tuturor trăsurilor.
Ji Bozai încuviință, coborând cu Mingyi, și, într-un gest firesc, îi strecură sticluța în palmă.
Mingyi reacționă repede și o strânse cu degetele.
Gărzile cercetară trăsura, scoțând săculeți cu mirodenii și cupe de vin.
Văzând că se complică lucrurile, Mingyi tuși brusc de două ori și se sprijini slăbită de Ji Bozai. El o prinse cu grijă.
– Nu ți-e bine?
– Nu…, gemu ea, punându-și mâna pe frunte. Trebuie să iau leacul prescris de Lordul Yan…
Deschise sticluța și înghiți conținutul.
Un gardian se apropie să oprească gestul, dar când se aplecă, fata tresări speriată:
Pielea-i albă i se coloră, ochii i se umplură de lacrimi, privirea-i implorândă.
Jenat, paznicul făcu o plecăciune:
– Iertați-mă, doamnă…
– E doar un leac pentru răceală. Și pe ăsta îl bănuiți? răspunse ea, tușind, și-i întinse sticluța. Atunci verificați-l și pe ăsta!
El ezită, dar Ji Bozai îi împinse mâna înapoi:
– Suntem în drum, nu fi meschină.
– Mi-e teamă că te trag și pe tine după mine, izbucni Mingyi în plâns, scuturându-și umerii. Tot pe mine mă învinovățești!
– N-am spus asta…
– Ai pe alta în inimă, vrei să mă înlături… zise, ștergându-și ochii. Cândva, îți păsa de mine… Dacă știam, mă duceam cu Lordul Yan…
– Crezi ce vrei, zise Ji Bozai, iritat, și urcă din nou în trăsură.
Gărzile rămăseseră stană, încă vrând să ia sticluța, dar Mingyi își bătu piciorul și fugi plângând.
