Nu o mai privi, ci o ținu doar strâns în brațe. Palma lui mare îi încălzea mijlocul, în timp ce cealaltă mână ridică un pahar și turnă încet vin.
Ming Yi se simți încurcată. Încercă să iasă din îmbrățișarea lui, dar de îndată ce se mișcă, el o strânse și mai tare.
– Vrei și tu o înghițitură? întrebă el.
Ea clătină din cap cu toată hotărârea, dar el păru să nu bage de seamă, ducând paharul la buzele ei.
– Sau poate că ești atentă, știind că acest domn nu mai poate bea.
Dacă nu mai poți bea, de ce tot torni?
Bombăni în sinea ei, încruntând ușor nasul, apoi luă cu reticență o înghițitură mică.
Era atât de tare.
Îi scăpă paharul, iar vinul se revărsă pe jumătate din veșmântul ei. Mătasea subțire se lipi de piele, răspândind o mireasmă caldă.
Ji Bozai privi în jos. Obrajii ei se îmbujoraseră, iar ochii îi deveniseră umezi. Părea o bucată de jad trandafiriu înmuiat în apă, translucid și lucitor.
Nu ținea la băutură.
O mai privi o clipă, apoi îi aduse paharul din nou la buze, lăsând-o să mai guste de câteva ori.
Pe măsură ce vinul își făcea simțită prezența, Ming Yi, cu ochii roșii, se lipi de pieptul lui și mormăi:
– Nu mai pot…
Se ghemuise lângă inima lui ca o pisicuță, iar mâinile ei albe și moi i se încolăciră inconștient în jurul mijlocului, agățându-se de el ca un naufragiat de o scândură.
Ji Bozai era foarte mulțumit. O cuprinse ușor de umeri și îi dădu o bucățică de mâncare cu veselie.
Yan Xiao îl privi uimit.
– Chiar ai de gând s-o duci cu tine?
Se uită spre el.
– De ce nu?
– Nu e deloc felul tău – clătină Yan Xiao din cap. – Nu ai păstrat nicio dansatoare până acum. Nu fă ceva nesăbuit dintr-un capriciu, doar ca să o alungi după. Fetele astea de la banchet sunt toate suflete amărâte.
Ce enervant.
Ji Bozai nu se sinchisi să-i răspundă. Văzând că fata din brațele lui începe să adoarmă, se ridică.
– Tu te ocupi de Qian Li. Eu plec.
– Ești tare priceput la a-mi lăsa mie treburile – bombăni Yan Xiao.
Ji Bozai pufni ușor, strângând comoara moale din brațe, și ieși pe ușa laterală, fără să-și ia rămas bun de la Marele Ministru.
– Acest tânăr… – spusese funcționarul celest de lângă Marele Ministru, privind silueta ce se îndepărta –, are un talent ieșit din comun, dar nu știe să se stăpânească.
Marele Ministru zâmbi.
– Luptători precum el sunt rari. E bine că are lucruri care-i plac. Mai bine așa decât să nu-l atragă nimic.
– Înțelepte cuvinte, Înălțimea Voastră.
Muzica continua să răsune în sală. Ji Bozai trecu prin poarta lunii a curții interioare, pășind pe drumul imperial pavat cu pietre albastre.
– Se clatină tare… – mormăi fata din brațele lui.
Ji Bozai răspunse cu tâlc:
– Și mai tare se va clătina mai încolo.
La auzul acestor vorbe, ea își acoperi fruntea cu panică.
– Dacă se mai clatină, se varsă!
Respirația îi mirosea a alcool, iar beată fiind, părea de o gingășie adorabilă.
Nu se putu abține să întrebe:
– Ce se varsă?
– Eu!
– Ce ești tu?
– Un pahar de aur! – își acoperi fruntea și îl privi aiurea, cu ochii umezi. – Tocmai am fost umplută cu vin. Nu trebuie să mă vărs.
Râzând, el îi sărută dosul palmei și glumi:
– Dacă-l bei, nu se mai varsă.
Ea se gândi mult și bine, părând a găsi logica în ce spusese el. Își coborî mâna și îi întinse fruntea.
– Bea și tu puțin, doar un pic.
Nu se mai putu opri din râs. O ridică și-și trecu buzele peste fruntea ei, apoi o sărută direct pe gurița ce bolborosea vorbe fără noimă.
Pupilele lui Ming Yi se contractară o clipă, apoi fură cuprinse de ceață.
Se zvârcoli ușor, încercând să se opună, dar gesturile lui erau pricepute și blânde, deloc neplăcute. Dimpotrivă, o linișteau, iar în acel răstimp, toată vlaga o părăsi.
Cerul era presărat cu stele, aproape și departe, umplând întreaga boltă. Unele erau chiar mai mari decât luna – albastre ca gheața, violet închis, galben-pal – plutind pe cortina nopții cu halouri de lumină, fanteziste și magnifice.
Le privi, iar pleoapele i se lăsară încet, tot mai grele, până ce, în cele din urmă, nu mai reuși să le țină deschise.
Ji Bozai o urcă în trăsura trasă de fiară, cu o privire neobișnuit de blândă.
Vizitiul nu se putu abține să întrebe:
– Domnul meu, ne îndreptăm direct spre reședință?
– Nu. Mergem la vila din răsăritul cetății.
– Îndată.
Ming Yi dormea cuminte, ghemuită pe genunchii lui. El se juca absent cu șuvițele ei, iar într-un moment de răgaz, îi cercetă mâinile.
Dosul palmei era alb și moale, dar vârfurile degetelor păreau tari, ca și cum ar fi fost bătătorite.
Își coborî privirea, prefăcându-se că n-a observat nimic, și continuă să-i mângâie obrazul.
Ajunși la vilă, spuse:
– Trimite-l pe Bu Xiu să-mi aducă lucrurile.
Vizitiul plecă să îndeplinească porunca, în timp ce slujitoarele și bătrânele din curte veniră degrabă să-i întâmpine.
Erau versate. O luară pe Ming Yi ca s-o spele, s-o schimbe și s-o cerceteze cu atenție.
Ji Bozai era pretențios. Nu ținea lângă el nici fete cu răni, nici cu trupul murdar.
Din fericire, după ce isprăvi treaba, bătrâna zâmbi și îi făcu un semn din cap. Nu spuse nimic.
El îi răspunse tot printr-o înclinare ușoară, apoi se schimbă și intră în odaia ei.
Ming Yi dormea adânc, fără semn de trezire. Întinse mâna spre ea, iar ea scoase un murmur slab și se lipi de palma lui.
Ce păcat de o noapte atât de bună.
Neobișnuit de răbdător, Ji Bozai ridică plapuma de brocart și se așeză, trăgând-o pe ea peste pieptul său.
Părul ei negru era desfăcut, făcând-o să pară și mai delicată și plăpândă decât la banchet. Obrajii îi erau încă înroșiți, dar pielea îi era albă ca zăpada. Culcată peste el, îi vedea cele două clavicule fine și formele pline de dedesubt.
Gâtul i se strânse ușor și ridică mâna…
– Domnul meu… robul dumneavoastră merită pedeapsă, dar vă rog mergeți degrabă în față. S-a întâmplat ceva!
O voce nepotrivită răsună brusc dincolo de ușă.
Ji Bozai lăsă cortina patului să cadă cu iritare.
– Vorbim mâine.
– Dar… cineva a venit cu Garda Imperială. Sunt chiar la poartă și cer numaidecât să vă vadă!
Garda Imperială aparținea exclusiv Curții Interioare și nu se mișca niciodată fără un motiv serios.
Întregul trup i se încordă. Așeză cu grijă pe Ming Yi pe pernă, apoi se îmbrăcă și ieși din odaie.
– Ce s-a întâmplat?
– Nu știm exact, dar toți cei care au fost în Curtea Interioară în această seară sunt cercetați, rând pe rând.
O astfel de agitație era cu adevărat rară.
Ieși să-i întâmpine și dădu peste comandantul Gărzii Imperiale, care îl salută cu solemnitate.
– Domnule Ji, a fost o crimă în Curtea Interioară. Avem ordin să cercetăm, vă cerem iertare pentru deranj.
Ji Bozai ridică o sprânceană.
– E chiar atât de grav?
Meng Yangqiu își făcu un semn oamenilor săi să înceapă cercetarea, apoi se trase puțin deoparte cu Ji Bozai.
– Ca să fiu sincer, și mie mi se pare ciudat. Cei morți stăteau acolo, la banchet, în văzul tuturor, și și-au dat sufletul fără ca nimeni să bage de seamă. Cei de lângă au crezut că s-au îmbătat. Cine și-ar fi închipuit că eunucii, încercând să-i trezească după ospăț, i-au găsit morți de ore bune.
Să ucizi chiar sub nasul Marelui Ministru – asta cerea sânge rece.
– Cu metode atât de iscusite, ce sperați să găsiți prin percheziție? întrebă Ji Bozai.
– Unul dintre morți avea sânge sub unghii. Doctorul bănuiește că l-a zgâriat pe ucigaș înainte de-a muri. Așa că Marele Ministru a poruncit să fie cercetat fiecare musafir de la banchetul de azi, de teamă că în câteva zile se va pierde orice urmă – răspunse Meng Yangqiu cu sinceritate.
La auzul acestor cuvinte, Ji Bozai zâmbi și flutură o mână, cu nepăsare.
– Atunci nu veți găsi nimic la mine. Mă știi bine, sunt meticulos. Dansatoarea pe care am adus-o nu are nici măcar o aluniță, darămite o zgârietură.
