Moștenitorul familiei Ming era vestit în toate cele șase cetăți pentru puterea sa yuan deosebit de mare. La doar doisprezece ani, reprezentase cetatea Chaoyang în turneul celor Șase Cetăți și câștigase timp de șapte ani la rând, fără să întâlnească vreun adversar demn. Singurul care se apropiase de puterea sa fusese Zheng Tiao din cetatea Feihua.
Anul acesta, Ji Bozai îl învinsese pe Zheng Tiao cu o superioritate zdrobitoare, stârnind agitație în cele șase cetăți și alimentând așteptările publicului pentru o confruntare cu moștenitorul familiei Ming. Însă, cu doar trei zile înainte de competiție, cetatea Chaoyang anunțase brusc retragerea, iar moștenitorul dispăruse fără urmă. Au început să circule zvonuri: unii spuneau că fusese rănit, alții că retragerea cetății fusese o stratagemă pentru a evita o înfrângere rușinoasă în fața lui Ji Bozai.
Indiferent de speculații, moștenitorul nu s-a mai arătat vreodată, de parcă s-ar fi evaporat. Iar familia Ming nu l-a mai pomenit niciodată. Chiar dacă Ji Bozai a fost astfel considerat regele neîncoronat al turneului din acel an, Yan Xiao era convins că el resimțea regretul de a nu se fi măsurat cu un rival atât de redutabil. Mai târziu, câțiva discipoli nobili din cetatea Muxing i-au luat locul în competiție.
– De ce-l mai aduci în discuție? – pufni Ji Bozai. – Un laș care a fugit fără măcar să aibă curajul de a mă înfrunta.
– Curtea interioară a cetății Chaoyang e complicată; poate a avut motivele lui – ridică Yan Xiao din umeri. – Era un om de seamă, cu greu cred că ar fi renunțat fără luptă.
– Cine știe – spuse Ji Bozai, capturând cu o singură mișcare un grup de piese negre de pe tabla de șah, ridicând ușor o sprânceană și zâmbind. – Poate că puterea lui yuan era mai slabă ca a mea. Poate că și chipul îi era mai prejos, și i-a fost rușine să stea pe aceeași scenă cu mine.
Yan Xiao: „…”
Greu de găsit om mai încrezut ca el.
Clătinând din cap, Yan Xiao continuă jocul de șah cu el.
Seria de crime a mai multor medici transformase cazul într-o enigmă, iar securitatea din curtea interioară fusese înăsprită. Ceremonia de sacrificiu era păzită cu strictețe, toate intrările și ieșirile fiind atent verificate. Banchetul de familie care urma era și mai sever păzit — dansatoarele erau percheziționate, mâncarea era testată de persoane desemnate, iar invitațiile, verificate riguros.
Ming Yi ședea în fața lui Zhangtai, ascultând-o oftând:
– Nu înțeleg de ce trebuie să participăm la un astfel de eveniment. Sunt numai nobili cu ranguri înalte, care ne privesc de sus, ca pe niște podoabe de decor. Dansul de la Biroul Muzical e greu. Repet de jumătate de lună și tot nu-l stăpânesc.
Zhangtai o privi așteptând un răspuns.
Dar Ming Yi părea să n-o fi auzit. Întrebă doar:
– Am auzit de la administrator că ai fost iar bolnavă. Ce ai pățit? Ai luat leacuri?
Zhangtai își arcui buzele:
– Ce să fie? Mă știi. Mă bate vântul și tușesc două săptămâni. Iau mereu leacuri vechi, doar ca să țin lucrurile sub control.
Apoi o privi iar pe Ming Yi, de data aceasta cu interes:
– Am auzit că ești tare bine văzută afară. Cum de ți-a venit să te întorci să mă vezi?
– Că sunt sau nu bine văzută… e trecător – își coborî Ming Yi ochii. – Doar eu știu cum îmi sunt zilele. Am avut puțin timp liber, așa că am venit.
Deși nu erau apropiate cu adevărat, amândouă fuseseră marginalizate de celelalte dansatoare din pricina frumuseții lor, ceea ce le crease o formă de complicitate. Zhangtai, deși o invidia pe Ming Yi pentru strălucirea continuă, îi recunoștea potențialul și păstrase o relație bună cu speranța că i-ar putea fi de folos în viitor.
Ming Yi știa bine că prietenia lor era superficială și că orice favor cerut avea un preț.
Iar ei nu-i plăcea să plătească. Îi plăcea să primească gratis.
Așa că întrebă cu nepăsare:
– Când ieși mâine de pe scenă? Pot să-ți pregătesc din timp un leac.
Zhangtai se posomorî:
– Încă nu m-am hotărât dacă să mă duc…
– Asta e o opțiune? – se prefăcu surprinsă Ming Yi. – Administratorul tocmai mi-a zis că sunt în criză de oameni.
După incidentul de data trecută, când câteva dansatoare fuseseră bătute până la moarte de judecător, rămăseseră în pană de personal. Cele noi încă nu fuseseră instruite, iar cele vechi se îmbolnăveau des. Alte banchete se puteau desfășura cu mai puțini oameni, dar la cel de familie se cerea fast. Ordinul de sus era clar: dacă nu erai moartă, trebuia să te târăști până la banchet.
Zhangtai nu mai jucă teatru și spuse cu amărăciune:
– Adevărul e că nu mai pot dansa. Dacă tot ai timp să-mi faci leacuri, de ce nu iei tu locul meu? Știi bine că membrii familiei nu pun mâna pe dansatoare. Nu ai de ce să-ți faci griji.
O simplă răceală… și nu mai poate dansa?
Ming Yi o privi cu mirare, iar privirea i se coborî lent de pe chip până la burtă.
Zhangtai tresări, trăgând instinctiv păturica peste stomac.
– Eu… nu sunt ce crezi tu!
– Nici n-am crezut nimic – clipi Ming Yi. – Doar că… ai pus ceva pe tine în ultima vreme.
Pentru o dansatoare, silueta era totul. Iar Zhangtai fusese mereu disciplinată. Nu părea genul care se îngrașă brusc.
Amintindu-și de chipul sincer al administratorului, Ming Yi zâmbi tăcut și se întoarse spre paravanul de alături.
– Asta e rochia ta de dans?
– Nu – răspunse Zhangtai cu o undă de vinovăție. – Curtea interioară vrea să economisească anul ăsta. Nu s-au făcut rochii noi. Administratorul a zis să purtăm cele de anul trecut. Ce e acolo e rochia mea de zi. Pe cele de dans… le-am murdărit pe toate.
Ming Yi: „?”
Să murdărești o rochie putea fi un accident. Pe toate? Sună premeditat.
Întrebă cu un zâmbet:
– Și dacă iau eu locul tău și domnul Ji mă ceartă, cum îmi plătești?
Zhangtai, cu chip milos, îi trase mâneca:
– Soră dragă, suntem amândouă ghinioniste. Dacă mă ajuți acum, îți rămân datoare. Data viitoare când ai nevoie de ceva, îți voi fi de folos.
Nu-i rău. Să primești o datorie era mai bine decât să ai una.
Ming Yi ezită o clipă, apoi oftă și spuse:
– Ne știm de ceva vreme. N-aș putea sta să te văd pedepsită. Mă duc eu mâine în locul tău. Dar dacă se află, tu trebuie să mă acoperi.
Zhangtai încuviință entuziasmată:
– Stai liniștită! Cu mine și administratorul, n-o să observe nimeni!
Toate dansatoarele aveau coafuri și accesorii asemănătoare, și nu existau costume personalizate, așa că Ming Yi se putea strecura ușor printre ele.
Zhangtai era plină de încredere.
Totuși, uitase un amănunt: chipul lui Ming Yi. Chiar și cu un machiaj complet diferit, era suficient de frumoasă cât să atragă privirile. Cum intră grupul de dansatoare, cineva de la masă exclamă admirativ:
– Biroul Muzical tot produce talente! Cea pe care a luat-o Ji Bozai era deja o frumusețe, și-acum mai vine una, la fel de ieșită din comun!
Cel care vorbise era Meng Yangqiu, subordonat al prințului din reședința Xian, și lucra totodată la biroul de judecată.
La vorbele lui, mai mulți membri ai familiei se întoarseră spre Ming Yi și începură să dea din cap:
– Cu asemenea femei prin care să-i atragi pe oficiali, n-avem de ce să ne temem de instabilitate în cetatea Muxing.
În ochii membrilor familiei, frumusețea nu avea nicio valoare. Femeile erau doar unelte pentru stat – utile sau inutile.
Chiar și așa, cineva făcu semn către Ming Yi:
– Vino aici.
Ming Yi, nedumerită, își plecă privirea și se apropie cu pași mici, îngenunchind cu respect.
– Rochia ta e deosebită – spuse acela, cu ochi plini de melancolie, făcându-i semn să se apropie. – A trecut mult de când n-am mai văzut această culoare…
