Pe măsură ce soarele a răsărit, o fisură a apărut în vidul de deasupra orașului Chaoyang. Cetățenii au privit în sus cu disperare, pe măsură ce fisura creștea, până când întregul vid s-a spulberat ca sticla.
Cuprinși de panică, s-au retras în case, anticipând sosirea armatei orașului Muxing. Cu toate acestea, chiar și după ce porțile orașului s-au deschis larg, o liniște stranie a persistat.
Cei mai curajoși dintre ei au privit pe ferestre. În mijlocul covorului de frunze căzute, au văzut o siluetă intrând. Fusta ei de un verde pal, ca de bambus, șuiera printre frunzele uscate în timp ce mergea.
Ea a privit soarele care răsărea în depărtare, apoi s-a apropiat de porțile închise ermetic ale curții interioare, pașii ei răsunând în liniștea profundă.
— Nu au intrat forțele orașului Muxing? a șoptit cineva.
— E Mingxian— nu, e Mingyi care a venit, a răspuns altcineva.
În timp ce o urmăreau avansând, o realizare a apărut: — Dacă soldații orașului Muxing nu intră, nu vom fi considerați cuceriți.
Fără o cucerire, Prefectul lor nu ar fi obligat să moară cu orașul.
Deși Mingyi părea lipsită de inimă, ea încă păstra recunoștință pentru anii de grijă din partea Prefectului și a soției sale. Plecarea ei anterioară din Chaoyang trebuie să fi fost involuntară, forțată de o acțiune a curții interioare.
Poate că s-a întors căutând dreptate?
Cetățenii din Chaoyang, ascunși în grabă, au început să iasă, discuțiile lor devenind mai puternice.
Mingyi a intrat în curtea interioară, trecând pe lângă gărzile epuizate și îndreptându-se spre curtea centrală.
Dar Prefectul nu era acolo. A rămas doar Dan Er.
— După toți acești ani, exact când eram pe punctul de a obține ceea ce-mi doream, totul mi-a alunecat printre degete, a spus Dan Er, așezată pe jos, spatele ei fiind drept ca o scândură, ochii plini de ură. — N-ar fi trebuit să te naști. Atunci clanul Yan nu ar fi luat în considerare schimbarea copiilor, iar Ji Bozai ar fi aparținut în continuare orașului Chaoyang, nefiind nevoit să ne atace din exterior.
În trecut, astfel de cuvinte ar fi făcut-o pe Mingyi să se gândească, întrebându-se unde greșise pentru a-i displăcea pe alții.
Dar acum, ea căpătase o altă perspectivă.
— Sunt copilul mamei mele. Ea a ales să mă nască, așa că am tot dreptul să exist. Schimbul de sugari a fost crima doamnei Yan, nu a mea. Atacul asupra orașului Chaoyang a fost decizia lui Ji Bozai, nu a mea.
— Tu ai ajutat ascensiunea Prințului Yong pentru gloria ta, rănindu-i atât pe Ji Bozai, cât și pe mine. Situația ta actuală este doar o justiție, a spus ea, bătând din palme. — Așteaptă-ți pedeapsa.
— Sunt un oficial de rang înalt al orașului Chaoyang. Nu ai îndrăzni!
— Dacă am îndrăznit să atac orașul, ce nu aș îndrăzni? Mingyi a ridicat din umeri, uitându-se în jur. Nemaivăzându-l pe Prefect, s-a întors să plece și a continuat să-l caute.
Un slujitor care tremura s-a apropiat să raporteze: — Prefectul… fostul Prefect este cu doamna Yan.
Uimită, Mingyi l-a urmat.
Doamna Yan zăcea pe poala lui Ming Li, părând adormită. Ming Li i-a mângâiat părul lung cu blândețe. La vederea lui Mingyi intrând, a zâmbit brusc la ea.
Mingyi s-a oprit la ușă, încruntându-se ușor.
Prefectul rar îi zâmbea. Fie în timpul victoriilor ei de la Convenția celor Șase Orașe, fie după ce adevărata ei identitate a fost dezvăluită, ea nu i-a atras niciodată cu adevărat atenția, fiind doar un instrument de folosit sau de aruncat.
Cu toate acestea, acum, în acest moment, el a zâmbit, ochii lui strângându-se la colțuri în timp ce o privea.
— Ai crescut, a spus el. — Chiar și fără tatăl și mama ta regali, poți conduce Chaoyang de acum înainte.
Mingyi a privit în jur, confirmând că i se adresa cu adevărat ei, și a zâmbit înapoi: — Prefectul este confuz. Eu nu am nici tată regal, nici mamă regală.
— Ești copilul lui Ming An, dar eu te-am crescut, a spus Ming Li, gesticulând. — Când ai venit prima dată, abia erai de mărimea a două palme. Puteam să te înfășor în roba mea și să te car înăuntru. Te-am legănat să adormi, te-am hrănit și am petrecut mai mult timp cu tine decât cu copiii Prințului Yong și Prințului Qi la un loc.
Asta era adevărat. De teamă că meridianele ei roșii ar putea fi rănite de indivizi cu intenții rele, Ming Li o purtase chiar și la ședințele de curte în timp ce era încă în scutece.
Mingyi s-a așezat vizavi de el, zâmbetul ei fiind ambiguu: — A mă crește în schimbul a șapte ani de cele mai bogate tributuri ale orașului Chaoyang—nu a fost o afacere rea, nu-i așa?
Ming Li a clătinat din cap: — În acest moment, cum aș putea încă să calculez câștiguri și pierderi cu tine? Am vrut pur și simplu să-ți spun că ești copilul de care sunt cel mai mândru.
Mingyi a făcut o pauză, apoi a rânjit: — Mulțumesc, Mare Prefect.
— Resentimentul tău față de mine este justificat. Nu am fost niciodată un tată bun, ci doar un conducător în toți acești ani, a oftat Ming Li. — Nu te-am lăudat niciodată, nu mi-a păsat niciodată de tine. Chiar și când ai câștigat convenția, recompensele nu au ajuns niciodată în mâinile tale. Am fost martor la cum te-a tratat mama ta vitregă în toți acești ani și nu am făcut nimic pentru a o opri.
Palmele ei s-au încordat încet în timp ce Mingyi a râs cu răceală: — Așa cum era de așteptat din moment ce nu sunt copilul dumneavoastră biologic.
— Dar în toți acești ani, nu am știut și te-am tratat mereu ca pe propriul meu copil, a spus Ming Li, clătinând din cap. — Mi-a fost doar frică—frică să nu devii arogantă, frică să nu poți duce povara orașului Chaoyang, frică să nu distrug moștenirea strămoșilor noștri în mâinile mele.
Lacrimi i-au apărut în ochi, dar le-a înghițit repede, întâlnindu-i privirea sincer: — Acum nu-mi mai e frică. Am făcut tot ce am putut. Soarta acestui oraș este acum în mâinile tale.
Mingyi a găsit asta amuzant: — Dacă ar fi fost Ji Bozai cel care ar fi intrat astăzi în locul meu, ce ai fi spus?
— L-aș fi rugat să-i trateze pe cetățenii orașului Chaoyang cu bunătate, a spus Ming Li, coborând privirea. — Dar cu tine, nu e nevoie. Știu că-i vei trata bine. Ai o inimă plină de compasiune prin natura ta, copilă.
— Nu e nevoie de lingușiri, a spus ea, ridicându-se. — Nu-ți plăcea să mă lauzi înainte, nu e nevoie să te forțezi acum.
Ming Li a ridicat privirea la ea: — La trei ani, puteai deja să manipulezi Puterea Yuan, trezindu-te mai devreme decât orice alt luptător din cele Șase Orașe. Când ai folosit prima dată Puterea Yuan pentru a prinde o pasăre pe o creangă la trei zhang distanță, ai făcut-o excelent.
Nu o lăudase atunci, de teamă că ar fi devenit arogantă.
— La cinci ani, Puterea ta Yuan putea rezista luptătorilor cu zece ani mai în vârstă decât tine, și era o putere albă pură și stabilă—un semn de talent înnăscut, cu adevărat formidabil.
Nu o lăudase nici atunci, de teamă că și-ar fi pierdut drumul.
— La șapte ani, toți maeștrii renumiți din oraș se luptau să te ia ca discipol. Eram imens de mândru.
— La zece ani, ai participat la Convenția celor Șase Orașe pentru prima dată și ai revendicat primul loc. Am îngenuncheat în sala strămoșilor, informând pe fiecare strămoș că familia noastră Ming a produs un copil extraordinar.
— La unsprezece ani, ți-ai apărat titlul, iar averea orașului Chaoyang s-a îmbunătățit datorită tributurilor—totul datorită ție.
— La doisprezece ani, ai condus scionii din casele nobiliare la Convenția celor Șase Orașe. Ei te-au ținut într-adevăr înapoi, dar tot ai ieșit victorioasă. De atunci, mai multe familii puternice m-au servit de bunăvoie, ajutându-mi mult cauza.
— La treisprezece—
— Destul, a spus Mingyi, întrerupându-l, gâtul ei fiind încordat. — Am crescut acum. Nu mai am nevoie de astfel de laude.
