Ji Bozai era concentrat să țină piept adversarilor din fața sa și nu-l observase pe Luo Jiaoyang, aflat chiar lângă el. Până să realizeze că cineva trebuie salvat, Ming Yi deja apăruse între Jiaoyang și umbra întunecată, activând mecanismul Apusul Râului Stelar.
Puterea Yuan, pură și albă ca zăpada, a țâșnit din ea. Oricât de violentă era forța care cădea asupra lor, părea că lovește în nămol gros – Jiaoyang rămase nevătămat.
Ochii lui erau larg deschiși, pupilele reflectând privirea calmă și încrezătoare a lui Ming Yi. Murmură fără să-și dea seama:
– Ești… incredibilă.
– ?
După ce-i blocase atacul, Ming Yi l-a răsucit scurt, învârtindu-l cu fața spre inamic.
– Nu visa cu ochii deschiși!
– Da! – răspunse el imediat, revenindu-și.
Cei din Cetatea Ierbii Noi nu erau deloc slabi. Deși pierduseră deja un om, le dădeau încă mari bătăi de cap lui Chu He și celorlalți. Noroc că Ji Bozai ținea piept singur la trei inamici – altfel nu le-ar fi fost ușor.
În cele din urmă, au reușit să-i elimine.
Ji Bozai n-a avut nicio milă. Dragonul Întunecat s-a încolăcit în jurul celor trei, iar cu o lovitură de energie Yuan, le-a atins direct ceafa.
– Să plecăm repede – spuse Ming Yi, aruncând o privire către răniți. – Trebuie să ne retragem și să ne revenim.
Deși fuseseră atacați mișelește, odată ce intrai în arenă, se presupunea că vei lupta. Iar pentru a-i căli, Qin Shangwu stătea deoparte și nu intervenea, urmărindu-i în tăcere.
A remarcat că Ming Yi avea o conștientizare de ansamblu ieșită din comun. Chiar și atunci când Ji Bozai era prea ocupat ca să-și urmărească echipa, ea părea să știe în permanență ce se întâmplă cu toți din jur.
Era o abilitate specifică unui lider de echipă… Dar cum ar fi putut o domniță ca ea să fi fost vreodată în postura de a coordona o echipă întreagă? Chiar și ca fierar, ar fi trebuit să fie ea cea protejată, nu invers.
Cu aceste gânduri, i-a urmat într-o scobitură aflată la rădăcina unui copac uriaș cu flori.
Imediat ce a coborât scutul, Ming Yi s-a întors către Chu He:
– Rana de la mână trebuie legată. Dacă mai lupți așa, s-ar putea să se deschidă iar și să-ți distragă atenția.
Chu He și-a întins brațul. Pe încheietura cotului era o rană lungă de un chi, încă picurând sânge închis.
Ji Bozai i-a oprit mișcarea, s-a aplecat și a spus calm:
– E venin de ac. Lasă-mă pe mine.
A scos un plic cu pudră antidot, a presărat pe rană și a început să o bandajeze personal.
Mișcările sale nu erau deloc blânde, iar Chu He se strâmba de durere, dar n-a îndrăznit să scoată un sunet. S-a mulțumit să spună, pentru a-și distrage atenția:
– Nu știam că purtați mereu antidot la dumneavoastră, domnule.
Qin Shangwu, până atunci cu privirea la Ming Yi, s-a întors spre ei, zâmbind ușor:
– Bozai nu doar că are o energie Yuan ieșită din comun, dar se pricepe și la detoxifiere. Poartă mereu astfel de lucruri.
La început i se păruse o excentricitate, dar acum părea cât se poate de utilă.
După ce rana a fost îngrijită, Ming Yi a eliberat câteva artefacte pentru recunoaștere. Acestea erau mici și agile, alunecând prin ierburi cu ușurință, ferindu-se de atacurile celorlalți luptători.
Dar când au trecut printr-un pâlc de bujori, un pumnal emei a țâșnit și a străpuns precis unul dintre artefacte.
Ming Yi, încă ascunsă sub rădăcina copacului, tresări. Fața i se albise.
– Ce s-a întâmplat? – întrebă Ji Bozai cu un aer aproape nepăsător. – Ai fost rănită?
– Eu… eu vreau să ies de aici – spuse ea, trupul tremurând ușor.
– Ce tot spui acolo?! – se încruntă Luo Jiaoyang. – Mu Xing e deja desconsiderată de ceilalți. Dacă fugim acum, ce rușine pe capul nostru! Chiar dacă pierdem, măcar să fim demni.
– Așa e.
– Pe cine ai văzut? – întrebă Ji Bozai încet, ignorând restul.
Ming Yi strânse buzele. Tăcu o clipă, apoi îi șopti:
– Cetatea Chaoyang este condusă de Prințul Yong. Iar toți cei din echipa lui… sunt oameni care altădată îl urmau pe Ming Xian.
Cei din jur păreau nedumeriți. Ce-i cu Prințul Yong? Avea doar șaptesprezece ani, energie medie. Ce-i de temut? Cât despre foștii camarazi ai lui Ming Xian – da, el era puternic, dar ei? Într-o altă cetate poate nici în primele trei nu intrau.
Dar Ji Bozai a înțeles imediat.
Toți acei oameni îi cunoșteau chipul. I-ar fi recunoscut, oricum s-ar fi ascuns. Nu avea cum să-i păcălească.
Și oricum, în situația actuală, nici nu puteau fugi. Singura scăpare era să fie „eliminată” – adică lovită în ceafă.
După un moment de gândire, Ji Bozai spuse:
– Hai să căutăm următoarea echipă.
Fan Yao și-a dat seama ce intenționa și a încercat să-l oprească:
– Dacă vom continua lupta fără un fierar și fără artefactele divine ale ei, o să fim zdrobiți.
Mai ales că Ming Yi nu oferea doar artefacte. Experiența ei de luptă era ceva ce lor le lipsea. Deși nu știau de unde provenea acea experiență, ea era esențială în prima lor confruntare reală.
Ji Bozai a făcut un semn cu mâna.
– Plecăm.
Cei din jur s-au încruntat, dar l-au urmat.
Mintea lui Ming Yi era un haos.
Îl văzuse rar pe Prințul Yong. Deși erau frați vitregi, nu fuseseră apropiați. Când se întâlneau, el obișnuia doar să-i facă o plecăciune de la distanță.
Ea fusese mereu ocupată cu cultivarea și nu și-a bătut capul cu ce credea el despre ea. Până chiar înaintea Conferinței Celor Șase Cetăți, când Prințul Yong venise la ea și îi spusese că trăise toți acei ani în umbra ei, suportând critici și umilințe din pricina existenței sale.
La finalul acelui monolog, aproape că izbucnise. Ochii lui ardeau de ură.
Atunci, Ming Yi nu înțelesese. Doar își trăise viața cum putea. Nu știa cu ce greșise.
Abia când otrava și-a făcut efectul, iar privirea mamei sale a fost plină de dezamăgire și dispreț, a înțeles: Prințul Yong crescuse cu astfel de priviri toată viața.
Ca fii ai aceluiași tată, Yong fusese mereu mediocru. Dar dacă ea nu ar fi existat, ar fi fost privit ca un copil normal. Așa că își revărsase toată ura asupra surorii prea „perfecte”.
Acum, reîntâlnindu-l, acest frate vitreg probabil n-avea de gând s-o lase în pace. Chaoyang nu participase la ambuscadă pentru Ji Bozai, ci pentru ea.
Dar Ming Yi nu voia să lupte. Voia doar să mănânce, să se plimbe prin Cetatea Florilor Zburătoare, să strângă bani și să-și cumpere o casă în cetatea următoare.
În timp ce se gândea, o săgeată rece i-a zgâriat obrazul. A tresărit. Încercând să se ferească, a fost lovită în umăr cu a doua săgeată – precisă, bine țintită.
Ji Bozai fusese și el atacat, dar când s-a întors spre ea, deja sângele începuse să-i păteze roba bleu, ca o floare roșie ce se deschidea lent.
Privirea i s-a întunecat. A proiectat un scut negru în jurul ei și a pornit spre direcția din care veniseră săgețile.
– Ai grijă! – a strigat Ming Yi, revenindu-și. Mușcând din dinți, a privit penele săgeții și i-a spus repede:
– Trei sunt luptători la distanță, doi corp la corp. Cei de aproape sunt după stânca dinspre nord-vest, la trei pași de copacul mare. Cei de la distanță sunt sus, în coroana pomului mare și în părul perilor albi.
Ji Bozai i-a ascultat vorbele. Fiecare atac al său a mers la țintă.
Adversarii erau mai slabi decât se așteptase. Doar zece mișcări și căzuseră toți în iarbă, încercând fără succes să-l apere pe Prințul Yong.
– Ming Xian, ai trădat Chaoyang! – se auzi un strigăt plin de ură.
