Ming Yi era nedumerită. Se părea că Academia Yuan Shi era cu adevărat un loc de mare prestigiu, dacă până și hrana porcilor trebuia cumpărată personal de Ji Bozai. Inițial vrusese să ia și ea o plăcintă, dar acum părea imposibil. Ridică din umeri și se întoarse în Sala de Forjă să-și împacheteze hainele.
Situ Ling îi cumpărase multe veșminte, dar parcă mărimea nu era chiar potrivită. Le probă și se hotărî să o roage pe Xiu Yun, deseară, să le ajusteze.
Cu coada ochiului zări câteva cutii în plus. Scoase un sunet ușor mirat, încercând să-și amintească exact câte adusese Situ Ling mai devreme.
Nereușind, se apropie și deschise un capac.
Înăuntru era o rochie brodată cu flori și perle, căptușită cu mătase roșie, și o robă subțire stacojie cu umeri de nori de hibiscus – toate în culori vii și strălucitoare.
Îi tremurară puțin degetele. Îngustă din ochi și ridică rochia în dreptul ei.
Se potrivea perfect.
Amintindu-și expresia iritată a lui Ji Bozai din ziua precedentă, Ming Yi înțelese pe loc. Intențiile lui fuseseră date în vileag de Situ Ling, așa că preferase să hrănească porcii cu plăcinte decât să i le ofere ei.
Nu doar că firea omului era urâcioasă, dar și risipitoare.
Ming Yi încruntă sprâncenele și închise cutia.
După cele două zile de vizită, Qin Shangwu îi conduse spre Cetatea Feihua.
Ming Yi crezuse că Xiu Yun va fi bucuroasă, dar când o privi, îi citi pe chip o umbră adâncă. Pe tot drumul, Xiu Yun nu rosti niciun cuvânt.
Trăsura trasă de fiare zburătoare care străbătea norii azurii era foarte încăpătoare, putând primi peste o sută de oameni. Qin Shangwu le ținea o prelegere, iar Ming Yi o trase pe Xiu Yun într-un colț și o întrebă în șoaptă:
– Ai uitat ceva?
– Nu, – zâmbi amar Xiu Yun. – Doar că n-am crezut niciodată… Am crezut că au venit fiindcă le era dor de mine. Dar se pare că au aflat că îmi place un luptător din Cetatea Feihua și au pus totul la cale ca să-i cuceresc inima și să-i duc acolo cu mine, să se stabilească în cetate.
Ming Yi ridică o sprânceană.
– Nu-i bună Cetatea Mu Xing?
– Lor nu li se pare. Trebuie să trimită tribut în fiecare an și sunt mereu priviți de sus. Deși Cetatea Feihua nu e între primele trei anul ăsta, a fost acolo de multe ori în trecut. Are statut mai înalt. – Xiu Yun oftă. – Fratele meu mai mic face negoț acolo și a adunat o avere. Tata vrea să renunțe la funcție și să se retragă, dar se teme să nu fie acuzat că s-a aliat cu inamicul. Așa că vrea să mă folosească pe mine, sub pretextul unei alianțe prin căsătorie.
Vorbele păreau simple, dar ce putere avea ea pentru așa ceva? Deocamdată nici nu știa dacă Zheng Tiao o mai ținea minte, d-apoi altceva.
Ming Yi îi mângâie ușor creștetul:
– Ai plecat deja. Ce rost mai are să te consumi? Că reușești sau nu, oricum nu mai pot pune mâna pe tine.
Xiu Yun clipi, apoi își dădu seama:
– Adevărat!
După ce ajungea în Cetatea Feihua, distanța era atât de mare încât nimeni nu-i mai putea dicta nimic. Oricum, fratele ei nu-i prea suporta, așa că n-avea să-i ajute cu nimic.
Gândind așa, zâmbi din nou, o îmbrățișă pe Ming Yi și o sărută.
– Hai să privim norii!
Fiind încă îmbrăcate în haine bărbătești, gestul ei stârni priviri ciudate din partea celor din jur.
Ming Yi nu părea deloc stânjenită. Le întâlni privirea fiecăruia, până ce toți își plecară rușinați ochii. Abia atunci pufni ușor și se întoarse să privească norii.
Ținutul azuriu era o mare vastă de nori. Nimeni nu știa ce se afla dedesubt, dar când ceața se risipi, Cetatea Feihua se întrezărea spre sud-vest, plină de culoare.
Acolo, florile înfloreau din belșug în toate cele patru anotimpuri. Când adia vântul, întreaga stradă se umplea de miresme. Specii delicate, care nu prindeau rădăcini nicăieri altundeva, creșteau aici cât un căpățân de varză, răsfățându-se în buchete strălucitoare.
De cum ajunseră cu trăsura în cetate, Luo Jiaoyang strănută de câteva ori la rând și fu nevoit să-și lege o cârpă la gură.
– Urăsc florile!
Fan Yao și ceilalți erau în regulă, dar nici nu apucaseră să-și ducă bagajele la han, că mulți oameni îi înconjurară.
Ridicară imediat scuturile de protecție, în alertă.
Dar în jur erau mai ales femei, copii și bătrâni. După ce se strânseră, începură să arunce flori mari în brațele lui Ji Bozai.
Dacă ar fi fost flori obișnuite, poate le-ar fi acceptat, din respect pentru bunele intenții ale mătușilor. Dar florile astea erau mai mari decât capul lui și destul de grele. Ji Bozai fu nevoit să se ferească într-o parte.
– Tinerel așa chipeș, nu te feri! Am două fiice frumoase, ți le dau pe amândouă!
– Fata mea nu e cu nimic mai prejos! Vino la noi acasă!
– Așa chip frumos, merită o floare-n păr!
Râsete izbucniră din toate părțile, până și elevii începură să-l tachineze. Ji Bozai abia se mai putea feri și o săgetă pe Ming Yi cu o privire.
Ming Yi: ?
Ce treabă avea ea cu toate astea?
Ajunși în cetate, Ming Yi anunță că va locui separat, spunând doar că, dacă cineva avea nevoie de arme divine sau reparații, să vină s-o caute.
Qin Shangwu ar fi vrut să-i țină pe toți împreună, dar nu avu ce face. Ming Yi avea atâția bani, că printr-o simplă fluturare de mână cumpără o curte mare în cetate și se mută cu Xiu Yun chiar în acea zi.
Fără altă soluție, Qin Shangwu își luă elevii și plecă să inspecteze locul turnirului. Dar, spre seară, când căutară un han, descoperiră că marile hanuri erau deja ocupate de echipele din alte cetăți.
Statura joasă a Cetății Mu Xing îi împiedica să concureze pentru locuri bune. Iar hanurile de la margine ar fi afectat odihna elevilor. Qin Shangwu era neliniștit.
– Urmați-mă, – spuse Ji Bozai, făcându-le semn lui Luo Jiaoyang și celorlalți.
Luo Jiaoyang nu prea avea chef să-l asculte, dar văzându-l atât de sigur pe sine, îl urmă cu jumătate de inimă.
– Unde mergem?
– La cumpărături.
– Nici n-avem unde dormi și mergem la cumpărături? – se încruntă Luo Jiaoyang.
Fan Yao și ceilalți erau mai curioși. Îl urmară până la un anticariat, unde-l auziră spunând:
– Fiecare să ia câte un obiect. Scaune, vase, orice.
Luo Jiaoyang era încă nedumerit, dar ochii lui Chu He se luminau deja și porni primul. Curând, toți – chiar și Qin Shangwu – țineau în brațe câte un sceptru de jad ruyi.
Deși mic și fără faimă, anticariatul avea obiecte de mare preț. Ji Bozai plăti o monedă de aur fără să clipească, apoi îi conduse spre casa nouă a lui Ming Yi.
Ea deschise ușa, îl văzu și oftă:
– Nici fantomele nu-s atât de lipicioase.
– Felicitări pentru casă. Primești darul? – întinse el o statuetă Guanyin din jad.
Jadul era de bună calitate. Ming Yi ezită o clipă, apoi deschise larg ușa.
Și atunci văzu cum darurile se revărsau, val după val, în urma lui.
– Hanurile sunt pline, – îi spuse Qin Shangwu, ultimul intrat. – Trebuie să stăm câteva zile. Nu te deranjează, nu?
Nu doar că nu o deranja – ba chiar putea să le pregătească și micul dejun.
Ming Yi luă ruyi-ul din mâinile lui, ochii strălucindu-i în timp ce-l ștergea cu mâneca:
– E firesc să ne sprijinim între noi când suntem departe de casă. Stăpâne, ești prea protocolar.
Regreta deja că dăduse atâția bani pe casă și nu-i mai rămăsese nimic pentru mobilă. Cine s-ar fi gândit că vor fi atât de atenți și-i vor aduce toate cele?
Acum, nici firea urâtă a omului nu o mai supăra. Chiar și cea mai întunecată fire omenească putea străluci… când era luminată de o grămadă de bani.
