Povestea lui Ming Yi se potrivea cu ce spusese Shu Zhonglin despre trecutul ei. Mâinile ei, asprite de munca de la țară, erau dovada. Totuși, Ji Bozai nu se putea scutura de senzația că așteptarea ei în studio fusese… nefirească.
Chiar și așa, nu-și trădă bănuiala și continuă s-o aline cu blândețe. Îi sărută lacrimile și-i vorbi cu glas domol:
– În următoarele zile voi fi prins cu treburi. Dacă ai nevoie de ceva, spune-i bătrânei Xun.
Ming Yi, cu năsucul încă roșu, întrebă cu voce stinsă:
– Nici măcar noaptea nu te vei întoarce?
– Ba da. Cum să nu? zâmbi el. – Yi’er e tare pricepută.
Obrajii i se îmbujorară ușor, apoi căscă delicat, ca și cum o secase plânsul.
Ji Bozai o răsfăța mereu, fără să țină cont de formalități. Văzând-o atât de obosită, zise:
– Odihnește-te. Când e gata prânzul, spune-i bătrânei să ți-l aducă la pat.
– Bine… răspunse ea, zâmbind printre lacrimi.
După ce-i ciufuli părul, Ji Bozai se ridică și părăsi odaia.
Fiind moștenitorul cetății Muxing, prințul Gong se temea de el… dar totodată avea nevoie de el. Trimiterea acelei slujitoare de vin fusese o încercare de a-i testa atitudinea. Ji Bozai nu avea chef de conflicte, așa că primise fata fără să comenteze.
Nu se așteptase, totuși, ca cea de acasă să fie atât de geloasă.
Ei bine, deocamdată era ceva nou și drăgălaș. Avea s-o răsfețe câteva zile în plus.
– Stăpâne, spuse Bu Xiu, pășind în urma lui. Magistrații au dus oameni la vechea reședință a familiei Meng.
Ji Bozai se încruntă:
– De ce?
– Se zice că fiul cel tânăr al familiei Yan a făcut zarvă. Judecătorul n-a avut încotro și a început să caute indicii acolo.
Familia Meng fusese, odinioară, cea mai de seamă din cetate. Fiica legitimă, Meng Xian’an, ajunsese împărăteasă și chiar născuse un moștenitor. Ar fi trebuit să se bucure de glorie timp de generații. Dar, după ce cineva a acuzat-o de o aventură în palat, a urmat haosul. Marele Ministru, furios, ordonase execuția ei, iar întreaga familie Meng fusese exilată.
Reședința veche, cu țigle verzi și ziduri roșii, era prea impunătoare. Nimeni nu primise permisiunea de a locui acolo – rămăsese pustie.
Ce ar fi putut găsi acolo, după atâta vreme?
Zâmbi ușor și spuse nepăsător:
– Ține-mă la curent dacă apare ceva nou.
– Da, stăpâne.
La colțul coridorului, aruncă o privire înapoi, spre curtea unde locuia Ming Yi.
– Când ai timp, trimite pe cineva s-o urmărească discret.
Se opri, apoi adăugă:
– Alege câțiva cu pașii ușori.
Dacă chiar nu știa arte marțiale, s-ar putea răni… și-ar plânge o jumătate de zi. Iar el ar trebui s-o aline.
Bu Xiu îi observă expresia și, deși mirat, nu zise nimic. Doar încuviință în tăcere.
Afară cerul era acoperit de nori. Fără lămpi aprinse, camera rămânea întunecată.
Bătrâna Xun deschise ușa, convinsă că Ming Yi încă dormea. Ridică ușor perdeaua și, spre surprinderea ei, o găsi stând așezată cu ochii roșii, posomorâtă.
– Bătrâno… îi zise Ming Yi, văzând-o. Fața i se schimonosi din nou, lacrimile amenințând să revină.
– Vai, nu plânge, te rog! N-am priceperea de-a mângâia pe nimeni… spuse bătrâna, agitând din mâini.
Ming Yi își trase nasul și înghiți jumătate din lacrimi:
– E timpul pentru prânz?
– Stăpânul m-a trimis să te-ntreb ce ai poftă azi. Bucătăria poate face orice dorești.
– N-am poftă de nimic… zise ea, lăsând capul în jos. – Stăpânului nu-i pasă de mine deloc.
Asta era ceva obișnuit. În curtea asta trecuseră mai multe fete decât farfurii în bucătărie. Bătrâna știa că nu va rămâne mult.
Dar fata asta, oricât era de guralivă și prefăcută, avea inimă bună. Odată ce o cunoșteai, te făcea s-o placi. Bătrâna nu se îndură să-i spună adevărul crud, așa că rosti:
– Dacă nu-i păsa, nu te aducea aici.
– Dar aduce și altele! Și e atât de tandru cu ele… suspină ea, ținându-se de piept. – Mă doare doar să mă uit.
Părea veselă la început, dar căzuse repede în mrejele iubirii.
Bătrâna oftă și-i netezi părul cu pieptenele:
– O fată trebuie să trăiască pentru sine. Să nu te lași pradă suferinței.
– Ugh… e tare greu… Bucătarul nostru e din Feihua sau Chaoyang?
Bătrâna clipi, surprinsă, apoi râse:
– Cât sunt de vestite acele bucătării, tot în Muxing suntem. Bucătarul e, firește, din comitatul Muxing.
Gustul mâncării din Muxing era mai blând, iar Ming Yi părea dezamăgită:
– Ei, mă descurc și-așa…
Bătrâna încuviință și era gata să plece, când Ming Yi o trase de mânecă:
– Avem prune negre în zahăr? Să-mi deschidă pofta.
– Avem.
– Și niște prăjituri din lapte auriu, cu un singur strat.
– Creveții în stil Muxing sunt delicioși, adăugă bătrâna.
– Atunci vreau și pește cu osmanthus, fără oase… tendoane de cerb fierte bine și moi… și o porție de tăiței dulci cu zăpadă.
Bătrâna Xun: ?
„Asta numește ea că se descurcă?”
Nu se putu abține și izbucni în râs:
– Așa de repede ți-a trecut supărarea?
– Nu mi-a trecut. De-aia vreau să mănânci cu mine, bătrâno… Stăpânul nu vrea să-mi țină companie.
Bătrâna ar fi vrut să refuze. Nu era obiceiul în casă… și nici nu voia să se atașeze de cineva ce probabil nu va rămâne. Dar fata era atât de adorabilă… și comandase toate mâncărurile preferate.
Of, fie. Încuviință:
– Mă duc să le aduc.
Ming Yi așteptă cuminte. Când mâncarea fu adusă, începu să mănânce, întrebând:
– Ce-i place, de obicei, stăpânului? Pot învăța ceva ca să-l încânt?
Bătrâna clătină din cap:
– Dacă te place, orice ai face îl va încânta. Dacă nu… poți să te dai peste cap, tot degeaba.
Ming Yi își mușcă buza, frustrată:
– În curtea interioară am învățat muzică, șah, caligrafie, pictură… și tot n-ajută.
– Stăpânul e un om de arme. Își petrece timpul antrenându-se. Doar din când în când ascultă muzică sau se uită la dansuri.
Ea încuviință, fruntea iarăși posomorâtă:
– N-ar trebui să mai intru în studio, nu?
– Studio-ul din curtea exterioară nu-i interzis, răspunse bătrâna, savurând tendoanele fierte. – Dar dacă vei ajunge vreodată în curtea principală, să știi că acolo intrarea e interzisă. Cine calcă acolo fără voie… își pierde viața.
Deci asta era doar reședința lui din afară?
Colțul gurii lui Ming Yi se ridică ușor.
Vorba aia: iepurele isteț are trei vizuini. Dacă asta era doar reședința exterioară… cât de mare trebuia să fie reședința principală?
– Apropo, stăpânul a zis mai devreme să-ți dau cheia magaziei, zise bătrâna. – De azi înainte, te ocupi de registrele curții.
Ming Yi se întrebase de ce un om atât de bogat ca Ji Bozai ar încredința unei fetișcane ca ea banii. Dar se dovedi că era vorba doar de gestiunea curții exterioare. Îi dăduse postul de contabil… fără plată.
Dar banul, chiar și doar privind la el, o făcea fericită. Așa că nu se plânse. Oricum, n-avea altceva de făcut.
După prânz, începu să răsfoiască registrele. Cărțile vechi erau înalte cât ea, așa că se opri doar asupra celor de anul în curs.
Bătrâna îi aprinse o lampă, cu gând să stea cu ea… când, deodată, de afară se auziră două strigăte ciudate de cuc…
