Wu Yin păși înainte, privirea lui măturând temnița:
– Cei ce se mai pot mișca, trageți-i afară.
Glasul său porunci ferm, iar zâmbetul său perpetuu dispăru în sfârșit, înlocuit de gravitatea demnă de un stăpân al sectei.
Scoțând un evantai de oțel pliabil din mâneca sa, Wu Yin păși încet înainte, fiecare pas crescând tensiunea și atrăgând întreaga atenție a bărbatului misterios asupra sa. Între timp, cei ce mai puteau mișca se grăbiră să-i tragă pe cei căzuți de pe podea afară din încăpere.
– Silkworm de Jad, iarăși nu asculți.
Un parfum subtil se răspândi din evantaiul lui Wu Yin. Li Shuang privi tăcută cum ochii bărbatului misterios se fixară intens asupra lui Wu Yin după ce parfumul se răspândi, atitudinea acestuia părând mai calmă decât înainte. Însă, pe măsură ce Wu Yin se apropia, ochii aceia roșu-întunecați licăriră brusc cu o mișcare neașteptată.
Fiind soldat, Li Shuang avea cel mai ascuțit simț pentru asemenea intenții ucigașe. Strigă imediat:
– Ferește-te!
Dar era prea târziu. Lanțul de fier înfipt în perete se mișcă brusc, biciuind cu putere înapoi către trupul lui Wu Yin.
Wu Yin își schimbă privirea, trupul său fulgerând pentru a se feri din calea atacului. Totuși, nu anticipase că cineva tocmai ajuta un rănit să se ridice în apropiere. Lanțul care se retrăgea se repezi violent spre ei.
O asemenea forță i-ar fi ucis fără îndoială dacă i-ar fi lovit.
Wu Yin aruncă evantaiul de oțel direct, reușind cu greu să devieze impulsul lanțului, deși acesta continuă să măture lateral, de neoprit.
În acel moment, se auzi un „zăngănit” clar, o sabie cu opt tăișuri fiind trasă cu măiestrie din teacă. Li Shuang sări în aer, vârful sabiei ei străpungând centrul primului inel al lanțului, împingându-l direct în jos, iar lama se înfipse adânc în podeaua de piatră.
Li Shuang apăsă cu piciorul pe mânerul sabiei, forțând lama mai mult de un *chi* în pământ, asemenea unui cui de fier ce fixa lanțul la loc. Această mișcare nu doar că salvase cei doi oameni, dar imobilizase și mâna stângă a vasului Gu dezlănțuit.
– Oh, Generale Li, o mișcare excelentă! – exclamă Wu Yin, aplaudând încet de pe margine.
Li Shuang nu-i acordă nicio atenție, pășind de-a lungul lanțului, direct spre acel bărbat. Văzând aceasta, Wu Yin deschise gura să o oprească, dar înainte ca el să poată rosti un cuvânt, cealaltă mână a bărbatului se mișcă brusc. Un alt lanț se ridică de la sol cu un zgomot „huala,” înfășurându-se în jurul taliei lui Li Shuang și trăgând-o spre el. Mâna lui îi prinse imediat gâtul.
Fața lui Li Shuang deveni instantaneu purpuriu-albăstruie.
Chiar când Li Shuang era pe punctul de a avea gâtul frânt, Wu Yin realiză că evantaiul său de oțel fusese aruncat departe de lanț mai devreme. Fără armă, nici măcar el nu îndrăznea să se apropie fără grijă. Nu-i rămase decât să strige cu disperare:
– Încearcă să-l strigi pe nume ca să-l trezești!
Silkworm-ul de Jad recunoștea pe Li Shuang drept stăpână, însă, fiind departe de ea prea mult timp, devenise sălbatic și violent, incapabil să recunoască oameni sau situații. Strigătele altora nu ar fi avut niciun efect, dar vocea lui Li Shuang ar putea funcționa.
Cu toate acestea… mintea lui Li Shuang era complet goală.
Un nume?
Nu-i știa nici măcar numele, nici originile, nici acum. Amintirile ei despre el constau doar în acea mască neagră misterioasă, acei ochi limpezi care îi reflectau mereu imaginea, pieptul său arzând necontenit și acel semn roșu de pe piept…
Semn roșu?
Jin’an avea unul și el.
Brusc, pe măsură ce Li Shuang simțea că respirația îi devenea extrem de dificilă și toate sunetele se estompau, un fir de legătură se formă în mintea ei cu o viteză ciudată, conectând clar toate piesele puzzle-ului.
Semnul roșu de pe piept, bărbatul care apărea doar noaptea, băiatul mic care părea inexplicabil de dependent de ea, informațiile despre tabăra militară scurse fără motiv și bătrâna „înviată” care părăsise temnița căutând pe cineva în tabără…
Nu puteau exista două Silkworm-uri de Jad în această lume.
El era…
– … Jin’an? – rosti ea.
Sunetul rupt ieși cu greu din gâtul ei, atât de slab și stins încât dispăru ca o scânteie într-o clipire. Dar această voce aproape inaudibilă, răgușită, făcu acei ochi roșii-întunecați să tremure brusc.
Jin’an își încremeni trupul, degetele lui slăbind strânsoarea, forța asupra gâtului lui Li Shuang dispărând. Li Shuang căzu imediat la pământ, ca o păpușă de cârpă.
Se prinse de gât, respirând cu greutate, fiecare inspirație necesitând întreaga ei forță, fiecare respirație aducând o durere arzătoare ce i se răspândea din gât până în cavitatea toracică. Cu greu își putea susține capul.
Jin’an rămase nemișcat lângă Li Shuang, roșul întunecat din ochii săi retrăgându-se încet, deși globii oculari rămăseseră încă pătați de sânge. Doar în acele pupile negre apăru o slabă reflecție a lui Li Shuang.
Ea, strânsă într-un ghem pe podea, respirația ei, deși răgușită, era înspăimântător de zgomotoasă, asemenea sunetului unui *erhu* tras cu greutate, amestecat cu tuse înăbușită, greu de suportat.
Jin’an nu se mișcă**, doar o privi, expresia lui părând ușor pierdută.
Văzând aceasta, Wu Yin nu putu evalua starea lui Jin’an. Până la urmă, acesta tocmai folosea tactici înșelătoare pentru a atrage pe alții aproape înainte de a-i ataca. Liniștea de acum nu însemna că pericolul trecuse. Dar trebuia să asigure siguranța lui Li Shuang – nu doar pentru că ea era singura care putea controla pe Jin’an, ci și pentru că, cu cincizeci de mii de soldați așteptând să ardă muntele sub Changshanul de Sud, Li Shuang trebuia să trăiască.
Li Shuang era grav rănită de Jin’an și avea nevoie de tratament. Astăzi, Wu Yin trebuia să o ia cu el mai întâi.
Wu Yin se mișcă, iar Jin’an nu îl observă, privirea sa rămânând fixată asupra lui Li Shuang, ochii aceia asemeni unei fiare rămânând lipsiți de orice emoție.
Wu Yin găsi evantaiul de oțel, aruncat mai devreme de lanț. Cu o mișcare rapidă, evantaiul se deschise, iar trei ace de oțel zburară prin aer, îndreptându-se direct spre inima lui Jin’an.
În fața pericolului, trupul lui Jin’an părea să reacționeze instinctiv. Făcu un pas înapoi, se feri lateral și întoarse capul, evitând toate cele trei ace. Dar când se întoarse înapoi, auzi un „ka” clar.
Ușa de fier fusese încuiată din exterior, iar Li Shuang, care se afla pe podea, dispăruse.
Lanțurile de la gâtul și picioarele sale încă îi limitau mișcările, permițându-i doar să se apropie până la un punct de ușa de fier.
Trase de lanțuri, mergând până la cel mai apropiat loc de ușă pe care îl putea atinge. Pe ușă era o plasă de sârmă cu fire fine de oțel, permițându-i să vadă vag ce se întâmplă afară.
– Chemă femeia medic! – glasul lui Wu Yin răsună afară, purtând urme de grabă.
Jin’an îl văzu pe Wu Yin ducând femeia în armură roșie cu margini de argint, urcând treptele din exterior, dispărând rapid din câmpul său vizual.
Neliniște.
O neliniște incontrolabilă îi apăru în inimă, însoțită de o neputință inexplicabilă și teamă.
Păși agitat în loc, trăgând lanțurile care scârțâiau pe podeaua de piatră. Roșul întunecat din ochii lui se retrăsese complet, iar semnele de flăcări de pe trupul său începeau să se contracte, revenind încet către piept.
La vârful degetelor sale simțea încă mirosul acelei persoane.
Ridică mâna, descoperind două sau trei fire lungi de păr înfășurate în jurul degetelor sale, părul păstrând o căldură vagă. Această senzație îi părea ciudat de familiară. Dorea să o vadă din nou, să rămână lângă ea.
Jin’an păși neliniștit în loc, întinzându-și gâtul să privească afară, chiar dacă nu mai putea vedea nimic.
Jin’an încă putea să-i simtă mirosul. Era încă aproape, foarte aproape, nu departe de el.
Strângând acele câteva fire de păr în mână, Jin’an privi stăruitor prin plasa de fier. Spre deosebire de furia sa de mai devreme, neliniștea de acum semăna mai degrabă cu o supărare și o implorare a cuiva lăsat în urmă. Ca o fiară prinsă în capcană sau… un mic animal despărțit cu forța de stăpânul său.
Oare știa pe cine rănise? Știa ce făcuse? Nimeni nu-i spusese răspunsurile. Știa doar că acum pieptul său era cuprins de o durere surdă de nedescris și de un sentiment de sufocare.
„Cine era ea? Era bine?”
– Nu tocmai bine, – răspunse o voce.
Mâini bătrâne atinseră gâtul lui Li Shuang, în timp ce femeia medic, bătrână de cine știe câți ani, se aplecă să-i examineze rana. Îi apucă gâtul și îl răsuci ușor, provocând un sunet clar de oase care trosneau. Li Shuang scoase un geamăt înfundat, iar femeia medic spuse:
– Aduceți niște scânduri de lemn. Va trebui să o imobilizăm pentru două sau trei luni. Leziunea osoasă este gravă; vorbitul va fi foarte dificil o vreme.
Auzind aceasta, Wu Yin răsuflă ușurat:
– Atâta timp cât trăiește.
Femeia medic îl privi scurt:
– Nu ziceai că vasul Gu al Silkworm-ului de Jad se va calma când va sosi domnița aceasta? Cum a ajuns ea în starea asta?
Arătă nepăsătoare spre cei răniți care gemeau de durere pe lângă ea. Femeia medic pufni:
– Un copil neputincios.
Wu Yin zâmbi amar:
– Bunică, cum să dai vina pe mine pentru asta?
Aruncă o privire spre Li Shuang, apoi privi afară, către casa de lemn.
– Am auzit că acum nu mai există mișcare în temniță. Să o aducem pe ea aici s-a dovedit eficient. Când i-a rostit numele mai devreme, el s-a calmat. Liniștirea completă a vasului Gu al Silkworm-ului de Jad e doar o chestiune de timp.
Li Shuang zăcea pe patul simplu de lemn, ascultând conversația dintre Wu Yin și femeia medic. Gâtul o durea prea tare pentru a vorbi, dar mintea ei limpede lucra neîncetat, deși gândurile sale erau departe de calculele lui Wu Yin.
Li Shuang nu-și putea scoate din minte licărul din ochii lui Jin’an când auzise numele „Jin’an.”
Își închise ochii, conectând mai clar toate evenimentele care avuseseră loc în Frontiera de Nord. Da, doar astfel putea să rezolve toată confuzia legată de această persoană misterioasă și de Jin’an.
Inspiră adânc, în ciuda durerii, fiind nevoită să admită că se simțea profund șocată acum.
Dar, gândind cu atenție, ceea ce conta cel mai mult pentru ea nu era de ce Jin’an ascunsese mereu acest lucru de ea. Pentru că îl putea înțelege. Înțelegea nesiguranța lui – poate nici el nu știa de ce trupul său era atât de ciudat. Îl ascunsese pentru că nu avea o explicație și pentru că se temea să fie văzut ca un monstru, ori pentru că se temea că ea… l-ar alunga.
Ceea ce îi păsa însă, ceea ce calcula atent în inima ei, era…
În Frontiera de Nord, de câte ori dormise ținându-l pe Jin’an în brațe?
Ea…
Deci, în acele nopți în care dormea alături de Jin’an, când simțise că cineva o îmbrățișase, nu fusese… un vis, până la urmă.
Li Shuang oftă adânc.
Fusese folosită de atâtea ori de acest pervers tăcut și nici măcar nu-și dăduse seama!
