Xia Jingshi nu putea să ceară milă. Nu pentru că nu voia. Ci pentru că era Xia Jingshi.
Zâmbetul lui slab persista, cu buzele încleștate. Poate că exact asta își dorea Împăratul Sfânt: acea încăpățânare a lui. Iar dacă nu-l putea forța să cedeze, atunci avea să-l împingă către moarte.
Împăratul zâmbi viclean, mișcând încet acul plin de sânge spre umărul celălalt. Un tremur fin al încheieturii făcu o picătură de sânge să cadă, pătatând haina simplă a lui Xia Jingshi.
– Atunci… să mai jucăm o dată.
Noaptea căzuse adânc. În tabăra înconjurată de care acoperite, Yi Xiao stătea lângă foc, cu genunchii strânși la piept, privind în gol dansul flăcărilor. Feng Suige ieși din cort, o privi în tăcere pentru o clipă, apoi oftă și se apropie ușor.
– Întoarce-te în cort și odihnește-te. Grijile nu vor schimba nimic. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. E mai bine să-ți păstrezi puterile pentru ce urmează.
La sunetul vocii lui, Yi Xiao întoarse capul și-l privi o clipă.
– Așa că iar îmi citești gândurile?
– Ce? – zâmbi el cu un aer jucăuș, așezându-se lângă ea. – Știi despre ce vorbesc?
Yi Xiao își lăsă capul pe umărul lui, fără să mai glumească, și închise obosită ochii.
– Mă simt epuizată. Sunt îngrijorată pentru Înălțimea Sa, pentru Ning Fei, pentru Wei Ran, pentru Xue Ying… chiar și pentru tine și pentru mine.
– Copilă prostuță, – o dojeni ușor Feng Suige. – E firesc să te gândești la ceilalți. Dar de ce te îngrijorezi pentru noi?
– Nu știu, – murmură Yi Xiao. – Poate că tot ce s-a întâmplat m-a zdruncinat prea tare. Încă nu înțeleg de ce Înălțimea Sa, care și-a dedicat viața țării, este acum acuzat de trădare de Împăratul Sfânt. Atât de dureros e să te naști într-o familie regală?
– Aș vrea să-ți spun că nu e, – oftă Feng Suige. – Dar poate te voi dezamăgi. Și eu am fost cândva prins în acel vârtej. Doar că eu… am ieșit câștigător.
Privirea i se pierdu în focul care pâlpâia, iar pe chip i se așternu o durere veche.
– Ți-am vorbit vreodată despre mama mea, consoarta imperială? Ea a fost una dintre victime…
– Ce?! – exclamă Yi Xiao, ridicându-se drept. – Nici măcar pe mama ta…?
– Gata cu imaginația! – izbucni Feng Suige. – Mama mea a fost ucisă de altcineva.
Yi Xiao se trase înapoi, bosumflată.
– Păi… n-ai spus clar.
Feng Suige îi aruncă o privire și continuă:
– Era o zi toridă. Mă jucam în grădină cu Xi Yang și alți prinți. Un slujitor mi-a adus o supă rece cu crin și semințe de lotus, dar eram prea prins cu joaca și i-am spus să o lase în pavilionul din apropiere.
– Mai târziu, mama mea s-a trezit din somnul de amiază și a venit în grădină să mă caute. Văzându-mă cum mă joc, s-a așezat în pavilion să mă privească. A văzut supa, a luat-o și a băut câteva guri. Îmi amintesc cum și-a șters gura cu o batistă de mătase și i-a spus cameristei că e încă amară, deși se pusese zahăr din belșug. Că semințele de lotus nu fuseseră curățate cum trebuie. Apoi a cerut să o arunce și să se pregătească alta.
Vocea i se înăbuși de durere, iar Yi Xiao se apropie, luându-l de braț cu tandrețe.
– N-a trecut mult și mama s-a prăbușit, urlând de durere. Tatăl meu a adus toți doctorii curții, dar după o zi și o noapte, n-au reușit s-o salveze.
– Supa fusese otrăvită. Slujitorul se sinucisese de frică. Vasul fusese aruncat, spălat. Nimic n-a mai putut fi dovedit. Așa că totul a fost îngropat.
– În ziua înmormântării, tatăl meu m-a chemat și mi-a spus: doar cei puternici pot proteja ce iubesc. Atunci n-am înțeles ce e iubirea. Dar am înțeles un lucru: dacă nu omor eu, mă vor omorî alții. Mama a murit în locul meu. Dacă nu o răzbunam… nu mai meritam să fiu om.
– Timp de patru ani, am strâns rude imperiale și nobili, am făcut promisiuni și am oferit câștiguri imediate. Când frații mei au încercat iar să mă atace, le-am distrus sprijinul. Șase ani mai târziu, unii muriseră, alții fuseseră retrogradați, iar cei mai norocoși erau în exil. Iar cel care șade azi ca Prinț Regent… sunt eu.
Yi Xiao oftă și zâmbi amar.
– Deci toate familiile regale sunt la fel… N-am apucat să-ți spun, dar cu cât mă depărtez de Xi Sha, cu atât mai puțin vreau să mă întorc. Nici în Jin Xiu nu vreau să ajung. Mă tot gândesc cât de frumos ar fi să călătorim mereu așa… fără săbii ascunse, fără învinuiri nedrepte… Dar știu că nu pot fi atât de egoistă. Tu ai datorii…
– Știu, – spuse Feng Suige, aruncând un lemn în foc. – Dar dacă-mi dai timp, orice problemă poate fi rezolvată.
– Și… surorile Marchizului Jian Xin… – murmură Yi Xiao, cu ezitare.
– Nu te îngrijora. Ea iubește deja pe altcineva. Înainte să plecăm, Marchizul mi-a promis că va încerca să-l întârzie pe tatăl meu și să medieze. Nu știu cum merg lucrurile acum, dar trebuie să ai încredere în mine. Chiar dacă va trebui să mă căsătoresc cu alta… tu vei fi mereu cea pe care o iubesc cel mai mult.
– Cea pe care o iubești cel mai mult? – râse Yi Xiao, rece, împingându-l. – Desigur. Și apoi sunt cele iubite puțin, cele iubite pe jumătate, cele aproape ignorate, cele iubite doar de formă… La final, un harem vesel și variat, nu?
– Fii dreaptă, Yi Xiao, – îi prinse el mâinile agitate. – Gândește-te: ce împărat n-a avut trei palate și șase curți? E pentru urmași, pentru echilibrul puterii, pentru loialitatea demnitarilor…
– Ești chiar talentat! – izbucni Yi Xiao, scuturându-l și ridicându-se. – De ce nu spui că, dacă umpli trei palate, șase curți și aduni șaptezeci și două de țiitoare, Xi Sha va înflori și recoltele vor fi bogate? Să știi că pe mine nu mă impresionează moștenirea sau puterea! Mi-e mai dragă o colibă de paie, câțiva vecini și nepoți jucându-se în jurul meu! Toate astea sunt doar scuze pentru bărbați fără rușine!
Feng Suige izbucni în râs.
– Aha… parcă simt un parfum puternic de gelozie.
Yi Xiao îl fulgeră cu privirea și se întoarse să plece. El sări în picioare și o urmă.
– Hei! Iar te superi. Îți promit, bine? Nu e de-ajuns? Atunci ce vrei să fac?
Yi Xiao se întoarse brusc, punând mâinile în șolduri. Feng Suige aproape că se lovi de ea și făcu un pas lateral, privindu-o atent. Ea zâmbi straniu.
– Ce-ar fi așa: tu-ți găsești pe cineva. Și eu îmi găsesc pe cineva. Așa, suntem chit, nu?
– N-ai îndrăzni! – răcni Feng Suige, vocea lui răsunând în toată tabăra. – Cine pune mâna pe tine… îl tai în bucăți!
