– Proasta aceea! – urlă Împăratul Sfânt, răsturnând cu piciorul măsuța din fața lui. Slujitorii palatului se aruncară în genunchi, îngroziți. Farfuria aurită cu boabe de struguri purpurii de cristal se rostogoli pe podeaua de piatră și se opri într-un colț, răsturnată. – Continuați căutările! Dacă nu-i găsiți, vă întoarceți cu capetele în mâini!
– Înălțimea Voastră… – rosti Împărăteasa Mamă, cu chipul palid, istovit de nopțile nedormite. – Dacă se fac prea multe greșeli, poate că ar fi mai înțelept să ne oprim. Prea multă presiune va strica tot. Mi-e teamă că vom pierde și ultima șansă de a îndrepta lucrurile.
– Numai pentru că un Xiao Weiran muribund a scăpat, Mama începe să se panicheze? – zâmbi rece Împăratul.
– Dar… – încercă ea să spună, când un eunuc se repezi cu o veste.
– Raport către Înălțimea Sa! La stațiile de poștă a fost depistată brusc o misiune diplomatică a Shushei. Printre ei se află Prințesa noastră Xingping și Prințul Regent Feng Suige, împreună cu soția Generalului Zhenyuan, Ling Xueying!
– Ce-ai zis? Și Feng Suige e acolo?! – exclamă Împărăteasa Mamă, întorcându-se spre fiul său, tulburată. – Înălțimea Voastră, ce veți face?
– Cât de… neașteptat, – rosti Împăratul Sfânt printre dinți, în timp ce chipul i se întuneca. – L-am subestimat pe Fu Yixiao.
– Să ne oprim aici, – oftă Împărăteasa Mamă, cu o amărăciune adâncă în glas. – Ce era cândva o simplă chestiune s-a complicat peste măsură. Poate că soarta lui Xia Jingshi încă nu e pecetluită…
– Cine spune că nu e pecetluită?! – izbucni Împăratul. – Mama nu s-a gândit la ce se întâmplă când lași un tigru să se întoarcă în munți? Dacă tot e haos, să-l răsturnăm cu totul și s-o luăm de la capăt! Gărzi! Arestați-o și pe Feng Xiyang! Vreau să văd pe cine va alege Feng Suige să salveze!
Xia Jingshi stătea cu picioarele încrucișate pe o grămadă de iarbă uscată, cu ochii pe jumătate închiși. Chipul său, slab și palid, părea și mai stins în lumina palidă ce se strecura prin luminator, dar zâmbetul abia schițat nu dispăruse.
Nu venise nicio veste de la Weiran – dar lipsa veștilor era, de fapt, o veste bună.
Atât timp cât Xiao Weiran reușise să scape, cu siguranță o va găsi pe Yi Xiao. Iar dacă o va găsi la timp, salvarea pe care o va aduce ea va fi singura lor cale de scăpare – de aceea îi poruncise în acea zi să-l scoată din capitală.
Dacă și-ar fi condus oastea afară prin luptă, ar fi fost declarat trădător pe loc. Și odată numiți răzvrătiți, toate taberele s-ar fi întors împotriva lor. Dar așa, rămânând calm și lăsându-se în mâinile Împăratului, îi lega mâinile acestuia. Acum, Împăratul era forțat să-și justifice acțiunile în fața nobililor feudali – și era convins că unii vor simți că ceva e în neregulă.
– Se pare că îți priește aici, – rosti Împăratul Sfânt cu voce joasă, intrând fără să fie anunțat și zărind expresia calmă a prizonierului. Mânia i se urcă din nou.
– Nu crede că, doar pentru că Xiao Weiran a scăpat, va putea răsturna totul. Cu trupul lui zdrobit, Yulinul n-are nevoie decât să-l hărțuiască și va cădea singur.
– Niciodată nu v-am subestimat, Înălțimea Voastră, – răspunse Xia Jingshi, deschizând ochii limpezi. – Așa cum nu mă îndoiesc nici că veți găsi dovezi împotriva mea. Ați fost dintotdeauna cel mai strălucit dintre toți. Pentru Înălțimea Voastră, acestea sunt nimicuri.
– Te înșeli, – zâmbi Împăratul cu o furie rece. – Nu pot aduce dovezi. De aceea trebuie să le oferi tu.
Se apropie și îl privi de sus.
– Spune-mi: le dai sau nu?
Xia Jingshi îl privi o clipă, apoi zâmbi slab.
– Dacă nici măcar voi nu puteți produce dovezile, cum aș putea eu?
Împăratul râse, apoi întoarse capul și șopti câteva cuvinte gardianului. Se întoarse apoi spre prizonier.
– Întotdeauna ai fost ager. Sunt sigur că ghicești ce urmează. Îți mai dau o șansă: le dai… sau nu?
– Nu! – răspunse Xia Jingshi cu hotărâre.
Se auzi zgomot de pași. Câțiva temniceri se apropiau. Unul dintre ei purta un ac de fier lung de aproape un cot. Îl înmână Împăratului, apoi scoase cheile și deschise zăvorul. Ceilalți intrară deodată și îl imobilizară pe Xia Jingshi la podea, în ciuda lanțurilor groase de la încheieturi.
Împăratul învârti acul de fier între degete și păși încet până în fața lui Xia Jingshi. Zâmbea cu răceală.
– Am uitat să-ți spun. Fu Yixiao va sosi curând. Mă tot întreb… dacă ți-aș străpunge omoplații cu lanțuri chiar în fața ei, ți-aș rupe membrele și ți-aș smulge limba… ai cere moartea?
– Dacă ești atât de prost, nu-mi rămâne decât să accept, – rosti Xia Jingshi cu un zâmbet batjocoritor.
– Tsk. Nu fi atât de rece când e vorba de fosta ta iubită, – murmură Împăratul, aplecându-se și trăgându-i ușor gulerul cu degetele lungi. – Ține minte: dacă nu-mi dai ce vreau după ce vine Fu Yixiao, te voi tortura în fața ei cu o cruzime pe care n-ai cunoscut-o vreodată. Și vei trăi fiecare clipă.
– Tu… – Xia Jingshi se zbătu o secundă, apoi se liniști. – Îți pot garanta doar atât: nu vei obține nimic. Iar în final, vei plăti tu însuți prețul.
– Poate, – spuse Împăratul calm, ridicând acul de fier. Îl așeză cu vârful pe umărul stâng al prizonierului. – Ultima întrebare: le dai… sau…
– Nu! – strigă Xia Jingshi.
În același moment, acul pătrunse adânc în umărul său.
Întregul corp al lui Xia Jingshi se arcui, maxilarul i se încordă în aer, iar durerea îi tăie răsuflarea. Împăratul zâmbea, privindu-l cu plăcere, în timp ce mâna i se apăsa tot mai adânc.
– Trupul tău e la fel de încăpățânat ca și tine. Mușchi, oase, toate se zbat împotriva mea, – rosti cu o sclipire de curiozitate în privire, fără a-și slăbi mâna. – Nu te doare? De ce nu țipi? De ce nu implori?
– Dacă aș face-o, m-ai cruța? – întrebă Xia Jingshi, cu buzele vinete și ochii reci.
– Demult, credeam că nu simți durerea, – spuse Împăratul, cu un zâmbet ciudat. – Apoi am înțeles că ești cel mai temător de durere dintre toți. Dar o înduri în tăcere, fără să spui nimănui. Și asta mă face să vreau să te chinui din nou și din nou, căci durerea ta e plăcerea mea.
Broboane mari de sudoare îi curgeau lui Xia Jingshi pe frunte, dar dinții îi rămâneau strânși. Acul era deja înfipt până la os.
Împăratul îi apucă umărul și începu să tragă acul înapoi, lent, înfiorător de încet.
– Nu e că n-aș ține la legăturile frățești… dar ești prea încăpățânat. Ți-am dat trei șanse, nu?
Sângele cădea pe podeaua prăfuită în picături tremurătoare.
– Cerșește milă! – porunci Împăratul cu voce de gheață. – Dacă o faci, te voi ucide. Dacă nu… mai am multe jocuri pregătite.
