Peste o duzină de doamne nobile, îmbrăcate cu fast, se adunaseră în grădină, vorbind despre una și alta, izbucnind din când în când în chicoteli delicate. În centrul cercului, stătea Fu Yixiao, păstrând cu greu un zâmbet politicos.
Căderea familiei Yu înspăimântase toate facțiunile ambițioase. Pe măsură ce zvonurile despre prietenia strânsă dintre Marchizul Jianxin Ye Duanfang și Prințul Regent Feng Suige se răspândeau, numele lui Fu Yixiao devenea tot mai frecvent rostit în cercurile nobilimii din capitală. Chiar și doamnele din Su Sha, de obicei lipsite de fler politic, se îmbulzeau acum la porțile reședinței prințului.
– Adevărat, adevărat, soția prințului e nu doar frumoasă, ci și pricepută, – glăsui cu prefăcută admirație o doamnă cu voce pițigăiată.
Fu Yixiao își dădu ochii peste cap în sinea ei, îndepărtând cu grație o mână albă ce-i atinsese familiar umărul. Se ridică și spuse:
– Vă rog să continuați. Prințul se va întoarce curând. Voi merge să-l întâmpin.
– Vai, – strigă teatral o doamnă mai corpolentă. – Ce armonie desăvârșită între soț și soție!
Un cor de voci aprobatoare, la fel de false, izbucni imediat.
Yixiao se îndepărtă fără a se uita înapoi. Hotărî să ocolească spre odaia sa și să se odihnească – fața îi era înțepenită de atâta zâmbit.
Trecând pe lângă spălătorie, auzi bătăile ritmice ale rufelor și șoapte:
– Dacă zvonurile sunt adevărate, atunci Țiitoarea Tânără nu va deveni Regină, nu?
– Eu una tot pe dânsa aș vrea-o regină. Ai văzut doamnele acelea nobile din ultimele zile? Ne privesc ca pe niște zdrențe…
Yixiao se opri o clipă, apoi își reluă pasul.
Pe jumătate adormită, simți un deget cald atingându-i buzele. Yixiao mușcă brusc, iar Feng Suige trase degetul cu un oftat.
– Adevărat venin poartă o inimă de femeie… Dacă nu mă feream, mi-ai fi smuls degetul cu totul.
Yixiao se rostogoli alene:
– Atunci mai bine divorțează de mine și ia pe alta.
Feng Suige râse încurcat, își aruncă încălțările și se urcă în pat, întinzându-i degetul:
– Am greșit. Mușcă-l de câte ori vrei.
Ea îi îndepărtă mâna și se întoarse cu spatele. Tocmai când el credea că adormise, Yixiao întrebă:
– Te pregătești să iei o nouă țiitoare?
Respirația lui se poticni. Își reveni repede și zâmbi:
– Nu da crezare bârfelor. De unde ai auzit așa ceva?
– Te cred, – rosti ea simplu. – Dar dacă va fi vreodată adevărat… nu vreau să aflu ultima.
– Stai liniștită. În inima mea e doar—
– Nu spune, – îl opri ea. – Dacă poți, dovedește. Dacă nu poți, cuvintele nu valorează nimic.
Feng Suige tăcu și o strânse în brațe.
Nimeni nu putea subestima cât de repede se răspândesc zvonurile. Se spunea acum că cea care pierduse concursul de tir cu arcul câștigase totuși inima împăratului. Numele surorii Marchizului Jianxin era pe buzele tuturor. Vizitele doamnelor nobile scăzuseră drastic, iar cele care încă mai veneau, o făceau cu vorbe dulci dar priviri iscoditoare.
Ironic, Yixiao devenise cea mai lipsită de griji. Exersa arcul, citea în biblioteca lui Feng Suige sau îngrijea florile din grădină. Nimeni nu înțelegea de ce era atât de liniștită – nici măcar ea însăși.
Adevărul era că știa. Agitația lui Feng Suige, șoaptele servitorilor, ezitările lui Qin Qi – toate îi arătau că nu e doar zvon.
Dar nu mai adusese vorba. Între ea și Feng Suige era o prăpastie. Amândoi purtau poveri prea grele. Niciunul nu-și putea permite o greșeală.
Yixiao oftă și aruncă cartea pe biroul lui Feng Suige. Se ridică și se întinse.
– Yixiao, Yixiao! – se auzi vocea veselă a lui Feng Suige de jos.
Ea ieși la fereastră.
– Coboară, ți-am pregătit o surpriză.
Când ajunse, ochii i se opriră iscoditori asupra lui. El râse și ridică o eșarfă de mătase:
– Hai, să te leg la ochi.
Yixiao fu condusă prin grădini. Când fu să-și ridice mâna spre legătură, Feng Suige șopti:
– Mai întâi, ghicește.
Ea ascultă atent: vânt, frunze, ciripituri.
– Suntem în grădina cu flori… Ai adus vreo floare rară?
Feng Suige îi întoarse ușor umerii.
– Fă zece pași. Vezi ce găsești.
La pasul al zecelea, mâna ei atinse o altă palmă, caldă și fină. Smulse eșarfa.
– Xueying!!
Două siluete se îmbrățișară, plângând și râzând totodată. Feng Suige zâmbi larg. Ning Fei, lângă el, avea aceeași expresie.
– Ai avut grijă de ea, – spuse Ning Fei cu voce blândă, dar cu o undă de reproș. – Dar eu tot cred că trebuie s-o duc înapoi, la Jinxiu.
Feng Suige încremeni. Ning Fei continuă:
– Dacă nu poți să-i oferi ce are nevoie, mai bine las-o. Nu e femeie care să accepte jumătăți de măsură.
– Știu, – răspunse Feng Suige, privind în pământ. – Mă străduiesc, dar…
– Nu există „dar”, – îl întrerupse Ning Fei. – Dacă voia să împartă bărbatul cu altă femeie, accepta să fie soție alături de prințesă.
– De aceea sper că venirea voastră va schimba ceva…
– Pe bune?! – strigă Yixiao. Cei doi bărbați se întoarseră spre ele.
Yixiao o cerceta pe Xueying din cap până-n picioare.
Brusc, se încruntă și țipă spre Ning Fei:
– Ești prost? Ea e însărcinată și tu o plimbi pe drumuri?! Și dacă pățea copilul ceva?!
Ning Fei ridică brațele:
– Întreab-o pe ea! Știa că e însărcinată cu două zile înainte să plecăm și nu mi-a spus nimic până aproape de Susha!
Yixiao rămase fără replică, apoi se întoarse iar spre el:
– Ești prost de două ori! Nici măcar n-ai știut că e însărcinată?
Se prăbuși în râs, iar Xueying râdea și ea, bătând-o pe umăr.
Ning Fei o fixă o clipă, apoi oftă și zise posac:
– Bărbat înțelept nu se ceartă cu femei… Mai ales când tu ești acum… Înălțimea Ta.
Yixiao încremeni.
– Ce-ai spus?
Xueying îi ciupi ușor obrazul:
– Ai auzit bine. Ning Fei te-a numit: În-ăl-ți-mea, Ta, Prin-țe-să!
