– Să-ți fie frică? Ridicol, – pufni Doamna Zhuang, întorcându-și capul cu dispreț.
– Așa? – rosti Fu Yixiao, zâmbetul ei purtând o greutate aparte. Se dădu într-o parte. – Dacă nu-ți este frică, atunci urmează-mă. Ceilalți vor sosi în curând.
Fără voie, Doamna Zhuang păși după Fu Yixiao. Pe drum, aceasta întrebă cu o aparentă lejeritate:
– Știe Doamna Zhuang de ce am ales Sala Shuchen, de ce am fixat judecata pe înserat și am chemat toate țiitoarele?
– În afară de a-ți etala puterea în fața noastră, ce altceva ai mai putea face? – replică Zhuang, cu o grimasă ironică.
Fu Yixiao zâmbi în timp ce-și plimba degetele peste voalurile albe care atârnau:
– Guyu a murit de mai bine de o lună și încă nu am găsit vinovatul. Așa că m-am gândit să folosesc energia Sălii Shuchen și prezența spirituală a tuturor doamnelor pentru a-i chema sufletul. Să ne spună el cine i-a curmat viața.
O gheară de gheață i se înfipse în inimă Doamnei Zhuang, dar reuși să întrebe cu un aer forțat:
– Dacă vreo țiitoare se va speria, n-ai să-ți poți asuma urmările.
– Toate doamnele sunt sub binecuvântarea Împăratului. Cum ar putea să le fie frică de spirite? – răspunse Yixiao fără să se oprească, pășind în sala laterală unde fusese ridicat altarul.
Această sală se afla doar la câteva ziduri distanță de Palatul Rece. De acolo se auzeau plânsete îndepărtate, dar Fu Yixiao părea că nu le observă. Se opri înaintea altarului, cu chip senin, absorbită în rugăciuni, învăluită de fumul de tămâie. Vântul juca flăcările lumânărilor, conturându-i silueta într-o lumină stranie.
Doamna Zhuang rămase stingheră într-un colț, iar slujnica din spatele ei tremura ca frunza. Deodată, se auziră roți de trăsuri și râsete. Zhuang se lumină:
– Au sosit! Mă duc să le întâmpin.
Fugi din sala laterală, lăsând-o pe Yixiao în urmă. Aceasta, din depărtare, o urmări cu un zâmbet și, cu mișcare lentă, așeză tămâia în cățuie:
– Guyu, e rândul tău.
Ajunsă în sala mare, Doamna Zhuang se opri brusc. Privi în jur nesigură, ca și cum căuta ceva.
– Ai auzit ceva? – întrebă ea cu voce joasă, apucând brusc mâna slujnicei.
Aceasta, văzându-i neliniștea, se înspăimântă și ea:
– Parcă am auzit o trăsură și râsete… dar nu știu cine era. Acum nu se mai aude nimic…
Strânsoarea de pe încheietura slujnicei slăbi o clipă, apoi se făcu și mai puternică.
– Dacă au sosit, de ce nu intră nimeni?
– Poate… poate vin încet… – zise slujnica, forțând un zâmbet.
Nu apucă să-și termine vorba. Un sunet straniu se auzi. Ca un suspin prelung sau o respirație joasă. Părea de departe și totuși chiar lângă urechile lor. Urmară pași grei și apăsați, ce păreau să calce direct în inimi.
Doamna Zhuang rămase încremenită, cu mâna strânsă pe guler, degetele albe de încordare. Ochii ei nu se dezlipeau de intrarea întunecată a sălii, temându-se că, dacă clipește, o creatură hidoasă va țâșni din umbră.
– Înălțimea Ta… Sala Shuchen a fost mereu… necurată… mai bine… să ieșim… – îngână slujnica cu lacrimi în glas.
Zhuang se cutremură și, fără a mai zice nimic, fugi nebunește spre ieșire.
Lumina lunii pătrundea prin voaluri, jucându-se ca valurile peste țesătura albă. Într-o clipă, ajunse în fața sălii. Voia să scape! Să fugă din acel loc blestemat!
Dar pașii ei se opriră brusc.
Din umbrele sălii, o siluetă înaltă prindea contur. Pășea încet, picurând sânge. Pe unde trecea, doliul alb se înroșea…
Doamna Zhuang voia să țipe, dar niciun sunet nu-i ieși din gât. Făcu un pas înapoi, apoi încă unul. La al treilea, se izbi de ceva. Se întoarse cu groază… și în fața ei stătea Țiitoarea Hui, cu chipul însângerat și un zâmbet contorsionat.
– Aaaah—!
Zbieră cuprinsă de nebunie, fluturând brațele.
– Nu mă învinui! Nu mă omorî! Nu, nu, nu—!
Slujnica, care rămăsese înghețată în fața siluetei din voaluri, fu și mai uluită de țipetele Doamnei Zhuang. O văzu năvălind spre ieșire ca o nălucă, strigând haotic:
– E Împăratul! E Împăratul… Nu mă urmări! N-am fost eu! Nu eu!
Și, cu ochii dați peste cap, se izbi de cineva. Nici măcar nu mai avu puterea să țipe. Căzu inertă pe spate.
În fața Sălii Shuchen stăteau zeci de oameni. Nu doar țiitoarele din palat, ci și toți dregătorii civili și militari. Cel în care se lovise Doamna Zhuang era chiar Împăratul Feng Qishan.
Privirea lui rece se coborî asupra trupului leșinat, apoi se ridică, rămânând ațintită asupra siluetei care pășea din sală. Chipul aceluia era ușor contorsionat de lumina lunii, ochii scânteiau de o furie nestinsă.
– Asta numești tu supravegherea unui proces?
Fu Yixiao păși încet și demn, oprindu-se în fața lui Feng Qishan. Își înclină ușor bărbia și zâmbi:
– Tocmai eram în sala laterală și nu am auzit mărturia Doamnei Zhuang. Îndrăznesc să rog Înălțimea Voastră și celelalte țiitoare să decidă dreptatea acestui caz.
Tăcere.
Cei din spatele împăratului se priveau între ei. Unii deja făceau câțiva pași înapoi, palizi de groază. În mulțime, cei doi din familia Yu erau albi ca varul.
După un timp, Împăratul oftă adânc și spuse grav:
– Ambuscada din pădure a fost pusă la cale de familia Yu, cu Doamna Zhuang drept complice. Vinovăția e egală. Poruncă imperială: se retrage titlul Doamnei Zhuang, se trimite la Palatul Rece și i se dă muncă silnică pentru trei ani. Familia Yu, pentru atentatul asupra sângelui imperial, trebuie executată. Însă, ținând seama de vechimea Doamnei Zhuang și meritele repetate ale familiei Yu în Susha…
Privirea lui se încruntă spre Fu Yixiao.
– …se coboară rangul familiei Yu la simpli cetățeni pentru trei generații și li se interzice orice funcție timp de zece ani!
Privindu-l drept în ochi, Fu Yixiao surâse calm, apoi îngenunche:
– Înțeleaptă e judecata Înălțimii Voastre.
În acel moment, toți cei din spate își veniră în fire. Căzură în genunchi de-a valma:
– Să trăiască Împăratul!
Feng Qishan privi mulțimea plecată, apoi pe Feng Suige, care tocmai ieșea cu un zâmbet. Rușinat și înfuriat, întoarse spatele și părăsi locul cu mantia fluturând.
În urma lui, Fu Yixiao se ridică și alergă spre Feng Suige. El o privi, ochii trecând de la spatele împăratului la sprâncenele ei hotărâte, și i se îmblânziră:
– Mergi… și spune-i lui Guyu.
