Împăratul cel Sfânt își aranja cu grijă o tufă de flori luxuriante, așezată pe stativ, folosind o pereche de foarfece aurite. Vorbi cu nepăsare:
– Ce este? Regreți?
– Dar Înălțimea Voastră a promis că nu-i va lua viața, – spuse Feng Xiyang în șoaptă. – Dacă nu era ofițerul Xiao, poate că…
Forfecuțele tăiară din nou, iar o petală căzu. Împăratul zâmbi rece:
– Tocmai Xiao Weiran este cel pe care îl doresc. E o pacoste prea mare. Să se odihnească o vreme… până pun toate lucrurile la punct. De acolo, totul va ține de prințesă.
– Nu înțeleg, – Xiyang îl privi nedumerită. – Și nici nu știu ce ar trebui să fac…
– Nu te îngrijora, – îi mângâie ușor umărul. – Fu Yixiao se va întoarce în curând. Când va sosi, te voi învăța.
– Fu Yixiao?! – exclamă Xiyang, uimită. – De ce s-ar întoarce?
– Pentru că Regele Zhennan este grav rănit, – răspunse Împăratul cu un zâmbet enigmatic. – Așa că va călători mii de li înapoi din Su Sha.
– Dar… soțul meu nu e…
Fără a mai da explicații, Împăratul ridică iar foarfecele de aur și își reluă îndeletnicirea. Xiyang rămase câteva clipe înmărmurită, apoi plecă în tăcere.
Doamna Zhuang se plimba neliniștită prin odaia sa, iar slujnica tot ieșea la ușă să privească afară. Pe înserat, Fu Yixiao trimisese vorbă că va judeca cazul ambuscadei din pădure în acea noapte, în Sala Shuchen, și o invitase pe ea să fie de față. Cu inima apăsată, Doamna Zhuang nu-și găsea liniștea.
De ce o judecată noaptea? Sala Shuchen era locul unde slujitorii palatului erau pedepsiți după legea internă – aproape de Palatul Rece, loc bântuit de spirite nedreptățite și cea mai grea energie yin din cetate. Nimeni nu se apropia de ea după căderea serii.
Și de ce era ea invitată? Era doar o țiitoare a palatului. Când s-a mai văzut ca o cauză atât de gravă să-i ceară prezența?
Să-și caute acum tatăl sau frații ar fi fost o greșeală. După incidentul de la han, Feng Qishan era mânios pe neputința ei și nu o mai primise. Trimise așadar o slujnică isteață să adune zvonuri de la celelalte țiitoare.
Fata plecase de mai bine de un ceas. Cât lipsise, atâta stătuse ea cu inima strânsă. Tocmai când neliniștea atingea apogeul, slujnica rămasă în cameră rosti:
– Se întoarce! Se întorc!
În clipa următoare, o servitoare pătrunse în fugă, căzu în genunchi și rosti:
– Înălțimea Ta, celelalte țiitoare au primit și ele invitații din partea Țiitoarei Tinere să asiste la judecată în Sala Shuchen.
Doamna Zhuang se liniști și-și recăpătă grația obișnuită.
– Foarte bine. Poți pleca. Primește-ți răsplata la ieșire.
Poate fusese doar prea speriată. Dar în amintirile ei, Sala Shuchen și Palatul Rece erau locuri înfiorătoare.
Când primise titlul de țiitoare, dintr-o curiozitate necugetată, se strecurase spre Palatul Rece, vrând să vadă cum trăiau cele căzute în dizgrație.
Când deschisese una dintre ușile scorojite, găsise o masă sărăcăcioasă, cu o strachină de mâncare stricată pe care roiul de muște o invada nestingherit. Într-un colț, o femeie cu chip stors, uscat ca o mască de os, zăcea strânsă. Când o zări, rosti cu voce răgușită:
– Ce te uiți? Împăratul m-a chemat de șase ori. Pe tine câte dăți te-a chemat? Eram de o sută de ori mai frumoasă decât tine. Cine te crezi?
Îngrozită, Doamna Zhuang fugise, aproape izbindu-se de o altă țiitoare la intrare. O recunoscuse pe Țiitoarea Hui, favorita Împăratului.
Aceasta o privise de sus, cu dispreț:
– Te-ai furișat până aici? Credeam că ești cineva… dar ești doar o fricoasă.
Crezuse că venise să o pedepsească. Nu putu rosti nici un cuvânt. În acel moment, pași repezi se apropiau. O slujnică, purtând un bici de bambus pătat cu sânge, alergă și i se închină:
– Biciuirea e gata, Înălțimea Ta. Ce porunciți?
Țiitoarea Hui o privi pe Doamna Zhuang cu zâmbet batjocoritor:
– A arătat vreo urmă de căință?
– A spus că, și moartă, se va târî înapoi să se răzbune pe Înălțimea Ta…
– Așa? – zâmbi Hui rece. – E vina ei. A otrăvit mâncarea și a încercat să mă omoare. Acum își primește pedeapsa.
Apoi porunci calm:
– Tăiați-i mâinile și picioarele. Ardeți-o. Risipește-i cenușa.
Pe când slujnica se îndepărta, auzi din urmă:
– Să vedem cum te târăști înapoi!
Doi ani mai târziu, în timpul unei crize din harem, Țiitoarea Hui fusese dată jos, acuzată că folosise vrăji asupra Prințului Feng Suige. În mijlocul pedepsei, smulse și mușcă slujnicile. Dar nu scăpă. Biciuirile fuseseră date cu picioarele apăsate pe mâinile și tălpile ei. Hui strigase:
– Nici moartă nu te voi ierta!
Doamna Zhuang, acum cu rang, se aplecase în fața ei, zâmbind calm:
– Îți amintești ce-ai spus atunci?
Privind ochii plini de ură, șoptise:
– Să te văd cum te târăști…
Țiitoarea Hui izbucnise într-un râs nebun, cu gura plină de sânge:
– Ține minte! Ai să plătești tot, înzecit… Când mă voi întoarce, ai să guști fiecare chin pe care l-am suferit!
– Înălțimea Ta!
Tresărind brusc, Doamna Zhuang puse mâna pe piept. Încă prinsă de amintiri, îl privi pe cel care o atinsese. Era slujnica ei.
– Ce faci, netrebnică? Vrei să mor de spaimă?!
Fata se acoperi cu mâna, plângând:
– Iertați… e aproape ora. Trebuie să vă pregătiți…
Când păși în Sala Shuchen, Doamna Zhuang fu cuprinsă de groază. Draperii albe atârnau peste tot. Lumina palidă a lumânărilor făcea aerul greu, apăsător. Chiar și slujnica tremura:
– Ce-i cu locul ăsta…?
– De ce a sosit Doamna Zhuang atât de devreme?
O voce se auzi brusc în sală. Doamna Zhuang tresări, apoi se liniști. Deși era persoana pe care o voia cel mai puțin acolo, era totuși o prezență.
– Nu aceasta era ora stabilită de Țiitoarea Tânără? – întrebă, adoptând tonul ei arogant, privind spre Fu Yixiao, care ridicase perdeaua și ieșise. – Unde sunt celelalte țiitoare?
– Poate că ai greșit ora, – răspunse Yixiao cu nepăsare. – Tot e devreme, ce-ar fi să intri?
Doamna Zhuang făcu un pas înapoi, instinctiv.
– Voi sta puțin cu celelalte și voi reveni.
Yixiao zâmbi rece:
– Ce te sperie, Doamnă Zhuang? Eu… sau altceva?
