Un fior îi străbătu lui Feng Xiyang trupul de la tălpi până în creștet, iar o arsură cumplită o mistui din gât până în stomac. Fusese o lovitură fatală. Tremura fără să vrea și izbucni:
– Atunci de ce nu te însori cu ea?
Xia Jingshi rămase și el uimit. După o vreme, focul aprins din ochii lui se stinse treptat. Râse cu amărăciune:
– De multe ori, așa e soarta. Doar cel care a trăit acele lucruri alături de tine poate pătrunde cu adevărat în viața ta. După aceea, oricâți alții ar mai apărea, dacă ai ratat acele clipe, le-ai pierdut pe viață.
Pe măsură ce vorbea, tonul i se domoli.
– Poate că sună crud și egoist, dar trebuie să știi – chiar și fără Yixiao, această căsătorie politică n-ar fi adus fericire. Totuși, îți pot promite că tu vei fi singura stăpână aici. Iar în ce privește hrana, îmbrăcămintea sau alte nevoi, atâta timp cât îmi stă în putere, poți cere orice.
Xiyang se cutremură, vocea fiindu-i abia o șoaptă:
– Dacă ar fi fost vorba doar de așa ceva, de ce aș fi trebuit să mă mărit cu Jinxiu? Dacă era doar o alianță politică, m-aș fi putut căsători cu Împăratul Sacru.
Unghiile i se înfipseră în lemnul patului până i se rupseră, dar durerea era atât de slabă încât putea fi ignorată.
– O iubire care vine prea ușor nu merită prețuită?
– Poate ar trebui să te întreb eu pe tine – de ce ții atât de mult să te măriți cu mine? răspunse Xia Jingshi, glasul fiindu-i tot mai rece. În războiul dintre Jinxiu și Dusa, dacă nu zece mii, atunci cel puțin mii de soldați din Dusa au murit de mâna mea. Iar cei care au pierit sub comanda mea se numără cu zecile de mii. Cum ai fost atât de sigură că te-aș fi tratat bine, ca să nu mai spun să mă îndrăgostesc de tine?
Ochii lui Feng Xiyang se măriseră. Voia să spună ceva, dar nu reușea să rostească niciun cuvânt.
– Destul. Odihnește-te, rosti Xia Jingshi, întorcându-se grațios spre ușă, fără să-i lase nicio șansă de a-l opri.
Feng Xiyang rămase nemișcată, privindu-l cum dispare dincolo de ușa care se închidea. Privirea i se încețoșă, iar inima i se golea de orice nădejde. De ce? Voise doar să-l iubească.
Închise obosită ochii. Se părea că, în jocul numit dragoste, cel care rostește primul cuvântul „iubire” își pierde cel dintâi inima. Nici nu apucase să înceapă, că pierduse deja cu totul. Și totuși… era un gust dulce în acea pierdere.
Ploaia bătea în streașină, florile palide se desprindeau de pe ramuri, spălate de torentele ce curgeau de pe acoperiș, iar pasărea cu fire aurii din colivie sălta neliniștită în aerul umed. Fu Yixiao stătea nemișcată sub coridor, privind ploaia. Poalele rochiei i se ridicau ușor în vânt, iar privirea îi era pierdută și deznădăjduită.
După ceremonia nunții, fusese mutată în reședința Prințului Feng Suige. Pavilionul era împărțit în mai multe clădiri dispuse ordonat – case de bambus elegante, foișoare de apă, etaje suprapuse – un contrast frapant cu grădina pictată în acuarelă. Și totuși, lipsea acea tihnă a unui cămin.
Feng Suige nu-i arătase niciun semn vreme de mai multe zile. Slugile murmurau pe la colțuri, întrebându-se de ce Prințul o neglijase încă din a doua zi de la nuntă, petrecându-și nopțile alături de fostele sale cântărețe preferate. Până și Yun Yi, cea care făcuse scandal la nuntă, fusese doar mustrată și acum umbla nestingherită prin reședință.
Dar neglijența era tot neglijență. Dacă lăsai deoparte mustrarea publică rostită de Feng Suige în ziua nunții, ascensiunea lui Fu Yixiao – de la prizonieră la concubină secundară – arăta că Prințul investise în ea cel puțin tot atâta grijă cât și în treburile țării. Faptul că acum nu se bucura de favoruri nu însemna că nu va mai avea niciodată o șansă, iar slujitorii din curte nu îndrăzneau să o trateze cu dispreț.
O rafală de vânt tulbură perdelele de perle și șuvoaiele de ploaie. Fu Yixiao făcu un pas înapoi, ferindu-se de stropii care zburau spre ea. Buzele i se desfăcură ușor, iar zâmbetul îi apăru brusc, strălucitor.
Nu știa că să privești ploaia de sub streașină putea fi atât de frumos. Firicelele de apă cădeau din cer cu o disperare mută, năvălind spre pământ înainte de a se risipi.
Dacă grijile omenești s-ar putea absorbi, odată cu ploaia, în pământ, ce minune ar fi…
Din pricina ploii, Feng Suige nu ieșise în acea zi. Stătea în acel moment la fereastra întredeschisă a biroului, privind-o de departe.
De câteva nopți nu mai călcase în camera nupțială. Ziua era mereu ocupat cu treburile oficiale și inspecțiile militare, iar noaptea se îneca în vin și distracții. Nu putea rămâne niciun moment singur – căci, de îndată ce se oprea, îi răsăreau în minte acele cuvinte reci ale ei:
– E doar un joc. Nu are nimic de-a face cu sentimentele.
Când auzise asta, rămăsese aproape fără grai. Poate spusese el ceva greșit la început, dar în fața privirii acelea reci și spinoase, tot trupul îi fusese cuprins de neputință. Asta era iubirea? Dacă celălalt nu te iubește, oricâtă blândețe ai oferi, nu va primi nimic.
Când înțelese că toată afecțiunea lui nu-i putuse smulge nici măcar un zâmbet sincer, Feng Suige își pierdu răbdarea și plecă.
Un fulger spintecă cerul, iar tunetul ce-l urmă lovi parcă inima lui Feng Suige. De ce nu putea fi calm în fața ei? Nu doar mintea, ci și pieptul îi era cuprins de o greutate dureroasă.
Urâse femeia de sub streașină, urâse felul în care-i acapara toate emoțiile, fără să-i lase vreo clipă de liniște. Voia să o distrugă cu mâinile lui. Și apoi? Apoi, probabil, avea să se distrugă și pe sine odată cu ea.
Nu greșise în ziua aceea. Ea era o floare otrăvitoare – strălucitoare, ciudată și periculoasă. Iar acea otravă îi corodase cu desăvârșire inima. Oricât de lipsită de inimă ar fi fost ea, el nu se putea desprinde.
Dintr-odată, ochii lui Feng Suige se îngustară. După o singură privire, porni grăbit spre ușă.
Un fior instinctiv, născut din anii de război, o avertiză pe Fu Yixiao. Își retrase gândurile și își întoarse ușor capul, privind spre colțul din apropiere.
Era din nou ea.
Văzând că a fost zărită atât de repede, Yun Yi păru surprinsă, dar păși încet înainte cu o expresie de nepăsare.
Se aranjase cu grijă înainte să vină. Purta o podoabă cu opt comori și perle, o rochie lungă de mătase brodată cu cinci culori, iar tivul era împodobit cu ciucuri și jad. La fiecare pas, perlele clincheteau, iar jadul vibra ușor. Privirea îi era trufașă, de parcă ea ar fi fost soția oficială a Prințului, cu sigiliu de aur și carte de jad.
– Surioara pare să fi slăbit puțin în ultima vreme, spuse ea cu un surâs batjocoritor, aruncându-i o privire evaluativă. – Totuși, sunteți deja soț și soție… ce atâta supărare? Dacă Prințul vine la Yun Yi în vizită noaptea, Yun Yi o va consola pe surioara…
– Cum m-ai numit? o întrerupse Yixiao, privind-o cu dispreț. – Cine ți-a dat dreptul să nu te închini când mă vezi?
Fața lui Yun Yi se schimonosi. După câteva schimbări de culoare, își înghiți furia și căzu în genunchi.
– Țitoarea Yun Yi o salută pe Soția Prințului.
Dar Yixiao nu părea grăbită să-i dea voie să se ridice.
– Nu sunt soția Prințului. Sunt doar o țiitoare care și-a pierdut favorurile chiar după nuntă.
Yun Yi se plecă din nou:
– Țitoarea Yun Yi o salută pe concubina secundară.
– Te poți ridica, rosti Yixiao cu un zâmbet rece. – Ce spuneai mai devreme? Continuă.
Yun Yi se ridică, scrâșnind din dinți. Rânji:
– De fapt, nimic. Doar că mă întrebam dacă concubina secundară mai e supărată pentru cele două lovituri de bici pe care i le-am dat cândva. Așa că am venit să mă interesez de starea ei… Dar, cu o poziție atât de înaltă, sigur nu o să te cobori la răzbunare, nu?
Yixiao râse scurt, apoi îi trase o palmă fulgerătoare. Yun Yi nu apucă nici măcar să se ferească. Se clătină înapoi, iar pe obrazul ei stâng apăru imediat urma clară a degetelor.
Ca și cum ar fi atins ceva murdar, Yixiao își șterse palma de tivul rochiei și privi în sus cu un zâmbet:
– Ar fi trebuit să știi demult că nu m-am născut înalt. Tocmai de aceea, urma să-mi plătesc singură datoriile. Dar dacă tot ai avut bunăvoința să vii la ușa mea, n-are rost să mai aduc biciul. Hai, mai ia una și suntem chit.
Yun Yi rămase uluită și furioasă. Fu Yixiao nu mai trăsese cu arcul de ani, dar era firește puternică. Palma aceea fusese aproape să o leșine. Cum să accepte încă una? Cu o mână își acoperi obrazul umflat și, cu venin în glas, șuieră:
– Fu Yixiao, chiar dacă ai fost făcută concubină, tot va exista o soție principală peste tine. Ești doar o femeie de rând, ușuratică și schimbătoare. Prințul doar se joacă cu tine. Nu te crede prea sus!
Yixiao păstra același zâmbet leneș și vag:
– Nu trebuie să-mi amintești. Țin minte în fiecare clipă.
Yun Yi își întoarse fața și scuipă:
– Cine te crezi tu, de fapt…
– Ce e cu zarva asta? rosti dintr-odată vocea lui Feng Suige.
Yun Yi se sperie și, schimbând imediat masca, se aruncă în brațele lui cu ochii plini de lacrimi:
– Prințule… Yun Yi doar voia să-i țină companie Soției tale, dar ea m-a lovit fără motiv! Uitați-vă la fața mea…
Feng Suige o îmbrățișă ușor, dar, privind-o pe Yixiao, spuse rece:
– Yun Yi, nu înțelegi. Fu Yixiao știe foarte bine cine este ea. Întrebarea este: tu știi cine ești?
Înainte ca Yun Yi să reacționeze, el îi apucă părul și o lovi puternic în abdomen. Yun Yi căzu la pământ, zvârcolindu-se de durere, cu fața plină de șoc.
– Am spus deja: Fu Yixiao este țiitoarea mea. Cine îndrăznește să o insulte nu va fi iertat cu ușurință, rosti Feng Suige rece, apăsându-i încet fața cu piciorul.
