În cele mai fierbinți zile ale verii, temperaturile atinseseră cote neobișnuit de ridicate. În curțile interioare ale palatului imperial dinastiei Jinxiu, servitorii se furișau cu grijă printre flori și copaci, căutând să prindă, cu plase subțiri, greierii ce cântau neîncetat, ca să nu-l deranjeze pe Împăratul ce se odihnea în palatul din spate.
– S-a întors? zise Xiao Weiran cu un zâmbet plin de subînțeles, răsfoind nepăsător lucrurile adunate pe masă. Refuză darurile Împăratului, nu primește nici darurile lui Yi Xiao – Înălțatea Ta, chiar e nevoie să fie chemat la palat?
Xia Jingshi, rezemat leneș pe un scaun răcoros, încruntă ușor sprâncenele, cu privirea străpungând grilajul ferestrei întredeschise și oprindu-se într-un punct îndepărtat. După o lungă tăcere, își coborî genele și spuse:
– Weiran, dacă nu e nimic urgent de făcut, ce-ar fi să vii cu mine până la Tabăra Yulin?
Era ora de odihnă a amiezii, iar în Tabăra Yulin, aflată la marginea cetății, grupuri de soldați cu hainele descheiate se răcoreau la umbra copacilor. În mijlocul râsetelor, un soldat trecut de vârstă ridică întâmplător capul și, zărind silueta care trecea nu departe, scuipă în colțul gurii, ieși dintre copaci și porni să-l urmărească.
– Ia te uită, cine ne onorează cu prezența? strigă el batjocoritor, punându-i o mână pe umăr și măsurând cu ochi pofticioși ligheanul greu pe care-l ținea. Am auzit că ai refuzat darurile Împăratului și ai trimis înapoi și cadourile Reginei din Su Sha. De ce am impresia că-s prea puține pentru pretențiile tale?
Bărbatul înclină capul într-un salut tăcut și încercă să-l ocolească, dar acela nu se lăsă. În câțiva pași îl ajunse din urmă și, cu o mișcare bruscă, îi răsturnă ligheanul de lemn – hainele ude se împrăștiară pe pământul prăfuit. Atunci, bărbatul nu mai răbda și izbucni:
– Te-am suportat de atâtea ori, nu întrece măsura!
– Eu întrec măsura? scuipă soldatul cu dispreț. Asta-i toată bărbăția ta? Cine te crezi?
Bărbatul îl privi câteva clipe, apoi se aplecă în tăcere să adune hainele murdare, fără să mai răspundă ocărilor aruncate în spate, și porni încet spre pârâul din spatele taberei.
Era tânărul soldat care o salvase pe Fu Yi Xiao în acea zi.
Poate datorită lui Fu Yi Xiao, Xia Jingshi nu îl pedepsise. A doua zi după întoarcerea la Tabăra Yulin, din Cetatea Sfântă sosise un decret imperial care îi recunoștea atât greșelile cât și meritele din timpul tulburărilor. Faptele bune și rele se anulau reciproc – nu fusese nici promovat, nici retrogradat. El nu se împotrivise, dar atitudinea noului împărat și multele daruri aduse de trimisul oficial stârniseră invidie printre camarazi, mai ales din partea acelui coleg pe care îl lovise în ziua respectivă, acum cu atât mai plin de ură.
În timp ce spăla hainele pline de nisip în apă, chipul îi rămânea senin, de parcă nimic din cele petrecute nu s-ar fi întâmplat.
– Aici erai, se auzi o voce blândă. Ridică instinctiv capul, surprins, apoi se înclină:
– Cancelarule Xiao.
– Vino cu mine, Majestatea Sa dorește să te vadă, spuse simplu Xiao Weiran, întorcându-se dinspre malul râului. Privind la hainele nespălate din lighean, soldatul oftă și porni încet după el.
– Ia loc, zise Xia Jingshi, șezând lejer pe o piatră și indicând cu degetul un petic de iarbă din apropiere. Numele tău e Lin Yuan?
– Răspunzând Înălțimii Voastre… – dar nu apucă să termine, căci Xia Jingshi îl întrerupse:
– Nu e nevoie de formalități. Vreau doar o discuție.
– În regulă, răspunse el, ridicând cu ezitare privirea spre bărbatul subțire, îmbrăcat lejer, care stătea în fața lui. Sprâncene blânde, expresie calmă – acesta era noul stăpân al Taberei Yulin, noul împărat al dinastiei Jinxiu, Xia Jingshi.
– Dacă Yi Xiao află că ai trimis înapoi acele lucruri, cu siguranță se va înfuria, zise Xia Jingshi cu voce scăzută, ca o piatră aruncată într-un lac liniștit. Pe chipul său apăru, pentru o clipă, o undă de duioșie, repede risipită. A trimis special vorbă că acelea sunt darurile ei pentru tine, nu recompense imperiale – de ce nu le-ai primit?
– Nu se cuvine să primești răsplată fără merit, zise el cu capul plecat, cântărindu-și vorbele. Văzându-i ezitarea, Xia Jingshi adăugă brusc:
– În tabără se spune că urmărești gloria și răsplata. Dar eu cred că ai salvat-o din instinct. Altfel, după cum ai trăit în toți acești ani, ar fi trebuit s-o eviți cu totul. Dacă încă ai rețineri, pot da un decret prin care să fii eliberat din statutul de sclav – sau te temi de gura lumii?
Xiao Weiran, care asculta tăcut deoparte, ridică sprânceana cu nedumerire. Dar Lin Yuan spuse hotărât:
– Această faptă nu se cuvine a fi numită meritorie. Pur și simplu s-a întâmplat ca persoana salvată să fie Prințesa Xingping. Nu are nicio legătură cu cele din trecut.
Văzând indignarea de pe chipul lui, Xia Jingshi zâmbi slab și schimbă subiectul:
– Comandantul Shang va reorganiza curând apărarea orașului. Ai vrea să-i fii adjunct? Este sugestia lui. Gândește-te bine.
Apoi se ridică și porni spre caleașca oprită nu departe.
Când caleașca se apropia de cetate, Xia Jingshi întrebă brusc:
– Weiran, îți amintești de bătrânul ministru Lin Feiyin din vechea dinastie?
– Îmi amintesc. După ce fiica lui s-a îmbolnăvit de o formă de isterie, s-a retras la țară… Are vreo legătură cu Lin Yuan?
– Numele adevărat al lui Lin Yuan nu era Lin. Dacă-mi amintesc bine, se numea Yin – Yin Xingyuan. Fusese slujitor în familia Lin, apoi s-a însurat în acea familie și și-a schimbat numele.
– S-a însurat în familie? Xiao Weiran meditase o clipă, apoi își aminti. Ministrul Lin era într-adevăr un om deschis la minte. Fiica unui oficial căsătorită cu garda casei lor – da, țin minte că a fost un subiect de bârfă o bună bucată de vreme.
Xia Jingshi încuviință:
– Lin Yuan e un om drept și a iubit sincer pe fiica familiei Lin. Ar fi fost o potrivire ideală, dar unii au început să răspândească vorbe murdare. Pe deasupra, ministrul Lin i-a obținut un post militar în Tabăra Yulin. Apoi au început să spună că trăiește pe spatele unei femei…
– Așa că n-a vrut să accepte contractul de eliberare trimis de ministru și a plecat singur din casa lor, hotărât să-și câștige libertatea prin fapte de arme. La scurt timp după căsătorie, domnița Lin rămăsese însărcinată, dar el era atât de devotat serviciului militar, încât nu avusese timp să-i fie alături. Tânăra era înțelegătoare și îl vizita la fiecare zece zile.
Privirea lui Xia Jingshi se întunecă.
– Într-una din acele vizite, domnița Lin a fost atacată de bandiți. A fost salvată abia după câteva zile, dar pierduse copilul și își pierduse mințile.
– Acum înțeleg, oftă Xiao Weiran. Yi Xiao spunea că, după ce a leșinat, el s-a răzgândit brusc și a trimis-o înapoi în curtea mică. Nu pricepeam de ce. Acum are sens… Domnița Lin tot nu s-a însănătoșit?
– Se spune că starea ei e instabilă, dar măcar nu mai fuge când se apropie părinții sau Lin Yuan. Dacă și-a învățat lecția, va accepta această funcție. Astfel, se poate întoarce zilnic acasă și poate avea grijă de soția bolnavă. Poate că și domnița Lin va începe să-și revină.
Xiao Weiran privi spre patrula de gardieni ce trecea pe lângă caleașcă. După o lungă tăcere, zâmbi:
– Înălțatea Ta e la fel ca odinioară – mereu gândindu-se la alții. Mă întreb când te vei gândi și la tine…
Xia Jingshi îi răspunse doar cu un zâmbet fără vlagă.
Când caleașca ajunse la porțile cetății interioare, foșnetul uscat al balamalelor se sfârși într-un bubuit surd. Xiao Weiran părea că vrea să spună ceva, dar se opri, doar strângând buzele. Ridicând ochii, văzu cum apusul străpungea fereastra, acoperindu-l pe Xia Jingshi cu o lumină aurie, dând chipului său posomorât un aer cald, chiar mai viu, iar zâmbetul de la colțul buzelor părea mai adânc.
Poate că, după șansa pierdută, era sortit să aștepte o viață întreagă următoarea întâlnire.
Poate…
Ziua de mâine va fi una bună, nu?
