Noaptea era adâncă și întunecată.
Deodată, un aer rece învălui canapeaua, iar o prezență slabă îl trezi din somnul ușor. Oricât se străduia, nu reușea să-și deschidă ochii. Se simțea iritat în tăcere, dar până la urmă, neputincios.
– Majestate, șopti o voce, concubina ta a venit.
Inima i se strânse. Acea voce…
O pereche de mâini reci îi acoperi fruntea.
– Majestate, trezește-te.
Era ea.
Se forță și mai mult să-și deschidă ochii, cuprins de o bucurie și o mânie amestecate – bucurie pentru că îi aparținea acea voce, mânie pentru că trupul nu-l asculta.
O auzi oftând ușor.
– N-ar fi trebuit să vin, dar am vrut să vorbesc cu tine. Majestate, nu te învinovăți. Totul a fost vina mea. Majestate, îți înțeleg dragostea pentru Xi Yang…
Se opri din zbaterile zadarnice și o ascultă.
Degetele ei îi mângâiau firele albe.
– Majestate, ai îmbătrânit atât de mult. Jumătate din acest păr alb trebuie să fie pentru Xi Yang. Mă întreb uneori, dacă aș fi rămas în palat pentru naștere atunci, s-ar fi schimbat oare lucrurile? Îți amintești când eram pe cale să plec? Te-am făcut să-mi promiți că vei avea grijă de fericirea lui Xi Yang, fiindcă mi-era teamă că va fi batjocorită, că nu va avea pe nimeni alături după ce voi pleca. Abia mai târziu am înțeles că fericirea nu se primește de la alții, ci e ceva pentru care trebuie să lupți singur. Ce câștigă sau pierde un om e hotărât de soartă; atunci când forțezi lucrurile, nu rămâi decât cu mâinile goale. Din păcate, deși am înțeles asta, n-am reușit să i-o învăț și lui Xi Yang.
Oftă ușor și continuă:
– Majestate, se crapă de ziuă, trebuie să plec. Nu mai fi copleșit de tristețe. Dacă Xi Yang n-a avut norocul să-ți aducă bucurie la bătrânețe, lasă-l pe Suige să-ți fie fiu devotat în locul ei. Majestate, plec acum. Viața asta a fost prea scurtă. Dacă va exista o viață viitoare, aș vrea din nou să-ți țin mâna…
Pe măsură ce acea prezență rece se risipea, el murmură, ca într-un vis, două cuvinte:
– Chen Fei…
Așternu ultimul cuvânt pe hârtia simplă, iar pe buze i se păstră un zâmbet abia schițat. Acea Yi Xiao… agrafa de păr din sticlă pe care i-o dăruise ultima oară fusese ruptă prost, mai bine de jumătate. Ce rămăsese fusese pierdut cu nepăsare ori luat de fiica lui Qin. Așa că îi ceruse fără rușine o alta, în corespondența lor lunară.
Gândindu-se la asta, privirea îi alunecă fără să vrea spre cutia de brocart de pe birou – înăuntru se aflau două bucăți rupte din acea agrafă de sticlă, cea pe care ea o ceruse odinioară prin Xueying.
Se rezemă obosit de spătarul scaunului și își masă ușor fruntea. Veneau inundațiile de vară, iar zona Hedong era din nou amenințată de ape. Dinspre granița de nord veneau vești că triburile nomade dădeau semne de neliniște…
– Stăpâne.
Se opri, ridicând instinctiv privirea spre ușă.
Nu fusese o iluzie.
Văzând că o privește, ea zâmbi ușor:
– Stăpâne, e atât de târziu… încă lucrezi?
După ce-i trecu surpriza, își recăpătă calmul obișnuit și încuviință din cap. Văzându-i răceala, zâmbetul i se estompă puțin.
– Stăpâne, mă urăști… atât de mult?
– Nu e ură, răspunse simplu. Ceea ce a fost, a trecut.
Ea lăsă capul în jos.
– Am vrut doar să văd cum ești. Plec imediat. Stăpâne… abia acum înțeleg cât de mult am greșit. Din cauza mea, ai suferit prea mult. Nu îndrăznesc să sper că mă ierți, dar am venit din inimă să-mi cer iertare…
El o ascultă în tăcere, iar expresia i se înmuiă treptat.
– Deși nu știu de ce ai venit, dacă ai venit să-ți ceri iertare, o primesc. Nu mai e nevoie să te macini.
– Am venit să-ți spun că nu mai vreau viața pe care mi-ai promis-o data trecută, ridică ea capul, forțând un zâmbet cu ochii înlăcrimați. Au fost prea multe nenorociri, toate din cauza egoismului meu. Cred că nu doar în viața viitoare, ci în toate viețile ce vor veni, n-am obraz să-ți mai cer nimic. Dar nu vreau mila ta, nici vina ta. Ai avut dreptate: dacă nu putem sta față în față ca egali, nu ne vom putea înțelege cu adevărat. Păcat că atunci n-am fost în stare să ascult…
– Nu simt nici vină, nici milă față de tine, spuse brusc. Doar nu vreau să port prea multe datorii.
– Heh, zâmbi ea slab. Ești încă atât de direct, nu lași loc sentimentelor. Bine… atunci nu ne mai datorăm nimic. Stăpâne… nu, ar trebui să spun Majestate. Ai grijă de tine, Majestate. Xi Yang își ia rămas-bun.
Se întoarse să plece, dar privi peste umăr, zâmbind luminat:
– Știi… în viața asta am iubit o singură dată. Chiar dacă a fost o iubire greșită, nu o regret…
Un vânt rece îl făcu să tresară, trezindu-l. Își dădu seama că a adormit rezemat de spătarul scaunului. Ușa, rămasă întredeschisă, fusese împinsă de vânt și se căsca acum larg în întuneric. Lumânarea era aproape arsă, ceara curgea peste marginea sfeșnicului, picurând pe hârtia pe care se uscase cerneala.
Un vis?
Zâmbi vag, desprinse cu grijă stropii de ceară de pe scrisoare, o puse deoparte, stinse lumânarea și păși repede spre ușă.
Era aproape ora curții de dimineață. Odată cu ivirea zorilor, aveau să-l aștepte din nou nenumărate treburi.
