Privirea lui Xia Jingshi era ațintită spre cerul care se lumina treptat dincolo de fereastra carului. Trupul i se legăna ușor odată cu zdruncinările drumului, iar inima i se clătina în același ritm. Anunțase moartea lui Feng Xiyang. A doua zi, Feng Suige refuzase oferta de a primi escortă militară pentru întoarcerea în Su Sha, insistând să o însoțească pe Yi Xiao înapoi în Orașul Sfânt — voia să vadă cu ochii lui deznodământul, spusese el, subliniind că și aceasta era dorința lui Yi Xiao.
Împăratul Sfânt și cinci soldați Yulin fuseseră legați strâns și urcați în două care separate, aflate în centrul întregii procesiuni. Sicriul lui Xiyang fusese trimis înapoi la Lu de Xiao Weiran, pentru păstrare temporară. De fapt, Xia Jingshi înțelesese limpede că așa-zisa verificare a autenticității edictului imperial era doar o măsură de a potoli vocile nemulțumite. Chiar dacă edictul era fals, singura cale de a opri tulburarea era urcarea lui pe tron. I se vor aduce negreșit învinuiri de către cei ce i se opuneau, poate chiar acuzații de trădare, dar nu-i păsa. Avea prea mulți oameni pe care trebuia să-i protejeze.
Însă, dacă edictul era autentic… aproape că nu știa cum va putea înfrunta totul — împăratul otrăvit, împărăteasa schingiuită, acel ucigaș… și nodul din adâncul sufletului său.
Pentru ceilalți, el era un om puternic, capabil să stăpânească vântul și norii, dar doar el știa că, atâția ani, fusese un laș care se strânsese smerit într-un colț, privind neputincios cum alții, voit sau nu, îi distrugeau lumea, puțin câte puțin.
Putea deja să prevadă ce avea să se întâmple la confruntarea din sala tronului. Nu îndrăznea să-și imagineze reacțiile tuturor când adevărul avea să iasă la iveală, nici măcar pe a lui Yi Xiao — deși știa că ea nu l-ar fi disprețuit, tot se temea… Se temea să nu vadă milă în ochii ei.
– Înălțimea Ta, se auzi glasul scăzut al comandantului Biaoji printre sunetele copitelor de afară, – demnitarii așteaptă de mult la porțile cetății. Să…
– Să aștepte cu toții în curtea exterioară, își retrase gândurile rătăcite, iar ochii încețoșați își recăpătară limpezimea obișnuită. – Nimeni nu trebuie să lipsească!
Nu mai era timp de gândire. Și nici nu mai putea evita nimic.
Aceasta avea să fie, probabil, cea mai haotică adunare a curții de la întemeierea Dinastiei Jinxiu. Demnitarii se împărțiseră în două tabere: cei mai mulți comandanți militari îi erau loiali lui Xia Jingshi, în vreme ce aproape toți funcționarii civili, cu excepția facțiunii bătrânului prim-ministru, insistau că edictul era fals. Nici nu sosiseră toți, și sala era deja un câmp de bătălie verbală, aidoma unei piețe înfierbântate.
Deodată, sunetul clopoțelului de aur răsună. Cei ce se certau cu patimă tăcură brusc, îndreptându-se și ținându-și răsuflarea.
Când auziră pașii, maestrul de ceremonii de la ușă deschise gura, gata să anunțe obișnuit intrarea, dar văzând cine urcă treptele, vocea i se frânse de uimire:
– Majestatea Sa, Împăratul Sfânt… Înălțimea Sa, Prințul de Zhennan… Alteța Sa, Prințesa Xingping… Prințul Feng al Su Sha…
O rumoare puternică cuprinse curtea. Mulți curteni își aruncară priviri pline de uimire. Un bătrân oficial civil păși înainte, vocea tremurându-i de revoltă:
– Cele ce urmează nu au nimic de-a face cu Su Sha, ci sunt chestiuni lăuntrice ale Jinxiu. De ce sunt oamenii din Su Sha lăsați să intre?
Un murmur de aprobare se înălță din jurul lui.
Dar agitația se stinse brusc când prima persoană trecu pragul. Toți ochii se măriră de neîncredere: Xia Jingshi păși fără ezitare, urmat de Feng Suige, care o sprijinea atent pe Yi Xiao, apoi de împăratul Sfânt, prăbușit, palid și jerpelit. Ultimii intrară comandanții taberelor Biaoji și Yulin, acoperiți de praf. În loc să se grăbească spre locurile lor, se întoarseră și închiseră lent porțile aurite ale sălii.
În aceste împrejurări, împăratul Sfânt nu merse spre tron, ci rămase în mijlocul sălii, frecându-și în tăcere încheieturile abia eliberate din funii. Îndată fu înconjurat de un grup de bătrâni miniștri: unii cereau de zor scaune pentru el, alții cădeau în genunchi, plângând și căindu-se că nu i-au oferit protecție, jelindu-i suferința.
Privindu-le ipocrizia, Xia Jingshi zâmbi disprețuitor. După ce ceru să i se aducă un scaun moale lui Yi Xiao, ridică privirea:
– Ceea ce urmează e de mare însemnătate. Prințul Feng al Su Sha se află aici pentru că are legătură cu Prințesa Xiyang…
Bătrânul funcționar protestatar își exprimă nemulțumirea. După ce se abținu o clipă, ieși iar în față:
– Moartea soției prințului de Zhennan, fie și în Jinxiu, nu are legătură cu discuțiile de azi. Prin urmare, acest slujitor crede că Prințul Su Sha ar trebui să se odihnească în orașul exterior. Iar Prințesa Xingping, fiind deja măritată cu Su Sha, ar trebui să-l urmeze…
Feng Suige izbucni într-un râs rece:
– Fără legătură? Dacă nu era adunarea de azi, împăratul vostru era deja tocat mărunt de mine!
Sala se umplu de rumoare. Chiar și unii dintre generalii de partea lui Xia Jingshi își încruntară sprâncenele. Yi Xiao îi atinse mâna lui Feng Suige și se ridică, înainte ca Xia Jingshi să poată interveni:
– Împăratul Sfânt ne-a luat ostatice, pe mine și pe prințesă, cu gând să-i facă rău Înălțimii Sale. Prințesa a murit apărându-l. Mai spuneți că nu are legătură cu Su Sha?
Se lăsă o tăcere de mormânt.
– Minte! izbucni Împăratul Sfânt. Xia Jingshi a complotat cu Su Sha ca să…
Nu apucă să-și termine vorba. Printre exclamații șocate, Yi Xiao păși iute și îl pălmui cu toată puterea. El se clătină înapoi câțiva pași. Yi Xiao își scutură mâna cu scârbă:
– Din pricina nerușinării tale, nici cerul nu te mai poate îndura. Sunt curioasă ce alte mizerii mai poți rosti azi!
– Răzvrătire! Răzvrătire!! urlă bătrânul oficial, tremurând. O femeie de rând cutează să lovească în slava imperială?! Fără mila Majestății Sale, nu erai decât un simplu căpitan. Cum îndrăznești să stai în Sala de Aur…
– El nu e împăratul meu, rostise Yi Xiao cu răceală, apoi, sprijinită de Feng Suige, se așeză din nou.
În haosul stârnit, un soldat Biaoji intră după ce bătu la ușă, se apropie de Xia Jingshi, îi șopti ceva și se retrase. Xia Jingshi rosti grav:
– Marele General și Prim-ministrul au mers să o aducă pe Împărăteasa Mamă. Sosesc curând.
Ridică privirea, iar ochii îi alunecară tăioși peste toți, oprindu-se la Shang Yun, comandantul Biaoji:
– Nu mă interesează ce certuri purtați acum, dar când va începe cu adevărat, să nu îndrăznească nimeni să întrerupă. Comandant Shang… dacă vreunul e sătul de viață, fă-i pe plac!
Zilele de arest la domiciliu o slăbiseră pe Împărăteasa Mamă. Își pierduse din tăișul glasului, dar ochii îi erau mai adânci. Când fu adusă în sală de doi miniștri vârstnici și escortată de zeci de gardieni imperiali, îl privi lung și veninos pe Xia Jingshi. Abia apoi își mută privirea spre împărat. Văzându-l cât de prăbușit era, suspină cu durere:
– Majestate…
Dar el nu răspunse. O privi cu ură și își întoarse capul.
Bătrânul general și prim-ministrul pășiră în față să i se închine lui Xia Jingshi. Însă înainte ca acesta să-i ridice, bătrânul prim-ministru scoase cu mâinile tremurânde o ciornă cu note scrise cu vermilion de împăratul răposat și i-o înmână:
– Înălțimea Ta, acest umil slujitor e vinovat că te-a lăsat să suferi atâția ani. Azi trebuie să răzbuni pe împărat și pe Împărăteasa Xuan…
Dar, înainte să apuce să o ia, Împărăteasa Mamă râse batjocoritor:
– Vrei să te războiești cu mine până la capăt? Nu simți că vei pierde oricum?
Mâna lui Xia Jingshi se opri în aer, dar tot luă hârtia.
– Dacă am ajuns până aici, nu mai e loc de vorbe goale. Despre acest edict… ce ai de spus?
Stând dreaptă în mijlocul sălii, ochii Împărătesei Mame păreau plini de ace otrăvite:
– Și dacă e real… ce? Poți tu moșteni tronul? Ai tu acea calitate?!
Fața lui Xia Jingshi păli, dar răspunse ferm:
– Da, o am!
– O ai? Hahaha…
Împărăteasa Mamă izbucni într-un râs puternic, care o făcu pe Yi Xiao să se înfioare, iar Feng Suige o privi mirat.
Râse mult. Apoi, oprindu-se brusc, scrâșni:
– Pe ce temei? Tu… un eunuc?!
