Feng Xiyang zăcea acolo, privind în tăcere norii care se strecurau pe cerul albastru printre ramuri și frunze.
În ultimele zile, ea o observase în taină pe Fu Yixiao, atât pe față, cât și pe ascuns.
Acea Fu Yixiao care vorbea grosolan, ca un bărbat, care se așeza fără grijă chiar dacă pământul era murdar, care se năpustea furioasă asupra lui Feng Suige când era tachinată, care ridica sabia cu sălbăticie spre ea și spre Împăratul Sfânt, care gâfâia greoi cărând-o în spate până în tabără, urcând muntele… Dacă n-ar fi fost acea siluetă hotărâtă care pleca, Feng Xiyang nici acum nu și-ar fi înțeles înfrângerea. Cum putea să piardă în fața unei asemenea femei?
Deși nu știa exact ce se petrecuse, din tonul lui Yi Xiao înțelese că jos, în vale, lucrurile erau periculoase. Dacă într-adevăr era așa, coborârea ei n-ar fi adus vreun ajutor – mai degrabă ar fi fost o sinucidere.
Dacă ar fi fost în locul ei, chiar și neliniștită, tot ar fi așteptat aici, lăsând soarta să-și urmeze cursul – bun sau rău.
Așadar, ceea ce căuta acel bărbat nu era apropierea idilică a „unui ulcior cu vin printre flori, zâmbetul tău mereu alături”, nici tandrețea domestică a „unei cești de ceai lângă masă, citind împreună până-n zori.” El voia un tovarăș care să-i stea alături, umăr lângă umăr, privind lumea de sus…
Ea pierduse.
Bubuitul tobelor și strigătele de luptă care se auzeau slab se stinseră, lăsând în urmă doar o vastă tăcere. Fata își retrase privirea dinspre cer, ascultă atent pentru o vreme, apoi renunță și închise din nou ochii, ca să se odihnească.
Dacă avea să scape teafără, după ce se vindeca, voia să mai încerce o dată. Era încă tânără – poate totul se putea lua de la capăt…
Era atât de obosită. Cum să-i mai țină pasul acelui om lipsit de milă?
Lăsând caii și oamenii în plus la poalele muntelui, Feng Suige alese câțiva gărzi puternici și găsi o potecă mai domoală, pe care începu urcușul. Deși nu înțelesese exact ce se întâmplase între Prinț și Tânăra Soție, expresia sumbră a lui Feng Suige făcea pe toată lumea să tacă, ca greierii în toiul iernii. Yi Xiao însă părea ciudat de calmă, urmându-l tăcută din spate.
Indiferent de ce se petrecea acum, după cât înțelesese ea din structura militară a imperiului Jin Xiu, atâta vreme cât Înălțimea Sa era de acord să se întoarcă în Cetatea Sfântă, putea prelua tronul fără dificultăți. Wei Ran și Ning Fei aveau să rămână de partea lui, iar Xue Ying avea să dea naștere unui copil sănătos și vioi. Toate se vor așeza. Iar ea trebuia să se trezească din visul acela.
Pentru ea, clipele de fericire de dinainte fuseseră deja un lux. Nu mai avea nimic de pierdut. Așa că, oricât de greu îi era, avea să întâmpine cu seninătate sfârșitul.
Trecând printre ierburile înalte de pe coama muntelui, pierdută în gânduri, Yi Xiao zări o floare albă de munte, călcată în picioare. Corola ei, cândva mândră, zăcea acum plânsă pe pământ. Se opri, apoi se aplecă pentru a o sprijini. Pe când se străduia s-o lege cu frunze din jur, auzi pași repezi venind spre ea. Ridică speriată privirea și, înainte să înțeleagă ce se întâmplă, Feng Suige se izbi direct de ea. Cu un țipăt scurt, căzu pe spate, iar Feng Suige se rostogoli câțiva pași înainte să se oprească.
N-apucă să se ridice, că și auzi un urlet:
– De ce stai ghemuită aici fără un sunet!?
Yi Xiao abia se ridicase și îi răspunse cu mâinile în șold:
– Ai dat buzna peste mine fără să te uiți, și acum mă întrebi ce fac aici?
– Chiar nu ai minte?! Dacă nu te pierdeam din ochi…
Aici, vocea lui Feng Suige se frânse. Se ridică furios, o apucă pe Yi Xiao de braț și spuse:
– Hai!
– Așteaptă, – se smuci ea, – doar o clipă.
Își trase mâna, se aplecă din nou și fixă cu grijă floarea ruptă cu fire de iarbă. Apoi se ridică:
– Gata, putem merge.
Feng Suige îi apucă din nou mâna și porni înainte fără să spună nimic. Yi Xiao zâmbi ușor și strânse blând palma lui lată. Feng Suige îi aruncă o privire mirată, dar nu spuse nimic – doar îi strânse mâna mai tare.
Privind cum Generalul Cavaleriei merge spre Xia Jingshi, comandantul Gărzii Yulin se întoarse și văzu că Împăratul Sfânt rămăsese locului, pierdut.
– Înălțimea Voastră, – zise încet, – poate ar fi mai bine să așteptăm întoarcerea în capitală pentru a…
Împăratul tresări de parcă se trezise din vis:
– E o cursă a trădătorilor! Dacă cedez, Xia Jingshi va scăpa! Edictul Împăratului defunct era clar, n-avea cum să fi fost falsificat!
– Dar și Divizia Cavaleriei a fost mobilizată… Dacă Înălțimea Voastră nu se întoarce repede să lămurească situația, mă tem că…
N-apucă să termine, că Împăratul se întoarse furios:
– Nu ai auzit ce-am zis?! Prindeți-l pe Xia Jingshi!!
Comandantul ezită, apoi oftă și se înclină:
– Garda Yulin a fost mereu însărcinată cu protejarea Împăratului. Iertați-mă că nu vă pot asculta porunca. Până se lămurește situația, ne vom asigura doar de siguranța Înălțimii Voastre.
Vorbind astfel, se retrase pas cu pas. Apoi se întoarse și le ordonă soldaților Yulin să înceteze confruntarea cu cavaleria și să înceapă salvarea răniților din bătălia de mai devreme.
– …După ce a fost capturată Împărăteasa Mamă, bătrânul general a poruncit și blocarea tuturor veștilor din capitală, dar și urmărirea rutei de marș a armatei Yulin pentru a afla unde se află Înălțimea Voastră. Trebuie să vă întoarceți în capitală, să preluați conducerea și să răzbunați moartea Împăratului defunct și a Doamnei Xuan, – spuse Generalul Cavaleriei dintr-o suflare, apoi ridică ochii, plin de speranță, spre Xia Jingshi, care rămăsese ușor uluit.
– Înălțimea Voastră, Împăratul este îngust la suflet și gelos pe cei talentați…
Xia Jingshi îl întrerupse cu o voce joasă:
– Vrei să spui că mama și tatăl meu au fost uciși…
– Eram în sala tronului când bătrânul Prim Ministru a rostit asta cu gura lui, – continuă generalul, cu buzele strânse. – A spus că Împăratul defunct a fost otrăvit, iar Doamna Xuan a fost înscenată de acea împărăteasă vicleană și a pierit în flăcări. Înălțimea Voastră, fie că e adevărat sau nu, toți sperăm ca voi să urcați pe tron!
După o tăcere îndelungată, Xia Jingshi își îndreptă privirea spre formația înconjurată de steaguri purpurii din zare și rostise clar, cu fiecare cuvânt:
– Mă voi întoarce cu voi.
