În depărtare, cavaleria din Capitala Imperială forma o barieră de fier negru, despărţind Tabăra Yulin de întăririle din Lucheng. Îi înconjurau pe cei din Yulin, forțându-i să se retragă din ce în ce mai adânc. Până și o echipă de soldați Yulin care îi urmărea pe Xia Jingshi și ceilalți, observând gravitatea situației, abandonă goana și se întoarse în grabă să-și reunească forțele.
Chiar și cu toată iscusința sa, Xiao Weiran nu reușea să priceapă ce se întâmpla. După ce observă câteva momente, ordonă brusc:
– Mai întâi aduceţi înapoi răniţii, să fie îngrijiţi — și fiţi cu băgare de seamă: dacă ceva vi se pare ciudat, vă retrageţi imediat!
În acelaşi timp, Xia Jingshi reflectă pentru o clipă, apoi îi spuse lui Feng Suige:
– Tu rămâi aici. Dacă se întâmplă ceva, încearcă să rupi cercul şi să scapi…
– Nu, – îl întrerupse sec Feng Suige, – nu putem acţiona orbeşte înainte să înţelegem ce se întâmplă.
Yi Xiao interveni cu o ezitare:
– Flutură steagul Generalului Apărător, dar nu sunt toți oamenii lui. Privește, aceia sunt soldați din cavaleria capitalei.
Feng Suige ridică o sprânceană:
– Și?
Xia Jingshi încuviinţă:
– Lăsând la o parte conflictul între cele două tabere, dacă era vorba doar despre susținerea Împăratului, județele apropiate ar fi fost suficiente pentru Tabăra Yulin. Sub nicio formă nu s-ar fi mobilizat cavaleria capitalei, care păzește orașul. Tocmai de aceea vreau să mă apropii și să văd mai clar…
– Ah! – izbucni Yi Xiao deodată. – Vine cineva încoace!
Generalul cavaleriei se apropia singur. În liniștea apăsătoare, sunetul armurii sale părea să lovească direct în inimile celor de faţă. Fiecare pas ridica un nor de întrebări nerostite.
Xia Jingshi îşi opri oamenii să-şi tragă săbiile. Privea calm cum generalul se apropia. Feng Suige stătea cu un zâmbet leneș pe buze, fără să pară vigilent, dar totuşi o trase pe Yi Xiao mai aproape de el.
Generalul se opri la vreo zece paşi. Spre surprinderea tuturor, îngenunche respectuos:
– Înălţimea Voastră…
– Ridică-te, – spuse Xia Jingshi cu un zâmbet slab. – Nu mai sunt Prințul Zhennan.
Generalul ezită, dar rămase în genunchi cu încăpățânare:
– Sublinatul dumneavoastră este Shang Yong, comandantul cavaleriei capitalei. Am venit din ordinul Prim-ministrului să suprim revolta…
Privirea lui Xia Jingshi zbură între el şi armata din depărtare:
– Ce s-a întâmplat în Capitală?
Văzând că generalul ezita să răspundă, Feng Suige pufni şi se întoarse spre cai, trăgând-o şi pe Yi Xiao după el.
– Haide, spuse el.
Yi Xiao se zbătu ușor când o ridică, protestând:
– Unde mergem!?
– Aşteaptă… – strigă Xia Jingshi.
După ce o urcă pe Yi Xiao în şa, Feng Suige se întoarse cu un zâmbet nepăsător:
– Nu mă interesează treburile voastre din Jin Xiu. Trebuie să o iau pe Xi Yang – vrei să vii sau nu?
Fără să mai aştepte un răspuns, îşi struni calul şi porni la galop. Soldații lui Su Sha îl urmară îndeaproape, lăsându-l pe Xia Jingshi cu câţiva oameni în urmă.
Xia Jingshi îi urmări cu privirea, apoi se întoarse către general:
– Ce se întâmplă, de fapt?
– Asta e tot? – Yi Xiao se ținea strâns de talia lui Feng Suige, privind înapoi. – Așa pur și simplu plecăm… fără nicio explicație?
Feng Suige mormăi ceva, apoi eliberă o mână de pe frâu ca s-o sprijine:
– Probabil susţinătorii lui Xia Jingshi au preluat controlul Curții cât timp Tabăra Yulin era plecată – ceea ce e bine, măcar nu suntem în pericol. Spune-mi, ştii unde e cea mai apropiată localitate?
Văzând că Yi Xiao încuviinţează, oftă uşurat, apoi încruntă sprâncenele:
– Sper doar să găsim un doctor bun.
Yi Xiao ezită o clipă, apoi vorbi:
– Rana lui Xi Yang… eu i-am făcut-o.
Feng Suige tresări, trăgând instinctiv de frâu. Calul necheză scurt şi îşi încetini pasul.
– Ce ai spus?
Yi Xiao trase adânc aer în piept şi explică lent:
– Eu am rănit-o. Când am mers după ea, era împreună cu Împăratul Sfânt. Când eram gata să-l capturez… ea…
– Vezi? – o întrerupse brusc Feng Suige, zâmbind. – Mereu am spus că Xi Yang nu e rea din fire. Când a înțeles ce urmărește Împăratul, a înțeles și tot restul. Dar nu mă aşteptam să fie atât de curajoasă…
– Curajoasă? – Yi Xiao părea nedumerită.
Văzând expresia ei confuză, şi Feng Suige se încruntă:
– N-a fost rănită apărându-te? Nu aşa a fost?
– Nu… – Yi Xiao îşi muşcă buza şi spuse brusc: – Împăratul a împins-o spre mine şi n-am mai putut opri sabia la timp… Eu am rănit-o.
Feng Suige tremură.
Văzând cum i se schimbă faţa, Yi Xiao continuă:
– Deşi n-am vrut… simt că ar trebui să-mi asum o parte din vină…
Calul se oprise de mult. Stătuse nemişcat un timp, neprimind nicio comandă, şi acum îşi plecase capul, păscând firicele de iarbă crescută printre pietre. Cei câţiva soldaţi din jur se opriseră şi ei, privind uimiţi spre ei.
Yi Xiao simţi cum braţul care o ţinea în talie se strângea tot mai tare, ca şi cum ar fi vrut să-i frângă şira spinării. Îşi încleştă dinţii, înghiţind ţipătul de durere, şi îl privi pe Feng Suige, al cărui chip era întunecat, apoi palid, apoi din nou încruntat.
După o vreme, acesta oftă adânc şi ridică ochii spre cer. Când şi-i coborî din nou, orice urmă de duritate dispăruse din privirea lui. Zâmbi slab:
– Vorbim după ce o salvăm pe Xi Yang.
Deşi tonul era liniştit, Yi Xiao simţi o înţepătură în inimă.
Nu se putu abţine şi întrebă:
– Şi dacă nu reuşim?
– Atunci va trebui să rămâi în Jin Xiu – sau… poate asta ai sperat dintotdeauna? – făcu el, strângând maxilarul şi aruncându-i o privire rece. Zâmbetul îi dispăruse.
Yi Xiao încremeni o clipă, apoi zâmbi uşor.
Feng Suige… tu chiar n-ai fost niciodată altfel, nu-i aşa?
