Feng Suige își ridică privirea, urmărind direcția ochilor acelui soldat, simțind cum sângele i se scurgea din cap până în tălpi. În vântul care şuiera cu putere, o siluetă subţire se agăţa de faţa aproape verticală a stâncii, coborând fără oprire. Hainele i se fâlfâiau în bătaia vântului, semănând cu un fluture.
Nu era alta decât Yi Xiao.
Xia Jingshi stătea în apropiere, zâmbind brusc. Era încă la fel ca întotdeauna — odată ce lua o hotărâre, nu mai ţinea seama de nimic.
– A înnebunit cu totul… rosti Feng Suige printre dinţi, în timp ce fruntea i se acoperea treptat de sudoare rece. Nu îndrăznea nici măcar să clipească. – Într-un asemenea moment, tot atât de capricioasă și de necugetată…
– Nu, îl întrerupse Xia Jingshi încet. – Nu e genul care să nu ştie ce e mai important. Dacă n-ar fi fost ceva cu adevărat grav, n-ar fi ales o astfel de cale pentru a coborî de pe munte.
Nici nu termină bine de spus, că Yi Xiao călcă pe o piatră veche, care se fărâmă sub ea. Alunecă odată cu bucăţile desprinse, dar reuşi în cele din urmă să-şi recapete echilibrul.
Cea care cădea strângea din dinţi de durere, iar cei care priveau simţeau fiori reci pe şira spinării.
Feng Suige era atât de neliniştit, încât începu să tropăie pe loc, ridicând poalele hainei cu intenţia de a se căţăra. Xia Jingshi îl apucă de braţ.
– Nu te duce. Ai s-o tulburi.
A fost la un pas să cadă, dar în doar câteva clipe, Yi Xiao ajunsese aproape de ei. Când Feng Suige era gata să alerge în întâmpinarea ei, aceasta sări brusc, aterizând pe panta pietroasă. Se clătină de câteva ori, dar Feng Suige o prinse la timp. Nici nu apucă el să-i spună ceva, că Yi Xiao se prăbuşi sleită la pământ.
– Vin urmăritorii din Cetatea Sfântă…
În depărtare, în timp ce stoluri de păsări se ridicau speriate din pădure, Xiao Weiran, aflat în spatele liniei de luptă, simţi că ceva era în neregulă. Înghiţi de mai multe ori cuvintele prin care voia să ordone retragerea, strângându-şi pumnii până când încheieturile trosniră.
Alteta Sa ar fi trebuit deja să acţioneze. Încă puţin, doar puţin, dacă ar reuși să rupă frontul…
Dintr-o dată, un sunet limpede de corn străbătu văzduhul. Tobele de pe ambele flancuri, menite să ridice moralul, se opriră pentru o clipă. Cei prinși în luptă încremeniră și ei.
Acea tăcere de o clipă fu de ajuns ca toţi să audă tropotul tunător al unei armate călare, care se apropia cu viteză dintr-o parte. Împăratul Sfânt auzi şi el și se ridică instinctiv în picioare.
Tremurul pământului se răspândea din tălpi în tot trupul. Xiao Weiran zâmbi amar – era prea târziu.
Într-o clipită, flamuri aurii, brodate cu simbolul imperial al Jin Xiu, se rostogoleau precum valurile. Zgomotul galopului se împletea cu zdrăngănitul greu al armurilor, revărsându-se ca o avalanșă. O armată imensă de soldaţi şi generali apăru în câmpul lor vizual.
– Heh heh heh… Hahaha… – Râsul triumfător ţâşni din gura Împăratului Sfânt, din ce în ce mai tare. Râdea atât de sălbatic încât era cât pe ce să cadă, iar generalul Yulin de alături se grăbi să-l sprijine.
– Înălțimea Ta…
Împăratul îl împinse violent, întorcându-se cu o privire aprigă spre vârful muntelui.
– Xia Jingshi! Să te văd acum unde mai fugi!!!
Armata Jin Xiu, asemenea unei lame scoase din teacă, tăie drept prin formaţie. În doar câteva clipe, cele două tabere fuseseră despărţite. Împăratul alergă câţiva paşi înainte, arătând cu degetul spre generalul călare ce tocmai descălecase şi strigă:
– Ai sosit la timp! Îţi poruncesc să-i zdrobeşti pe aceşti trădători, şi apoi—
Pe neaşteptate, generalul nu doar că nu îngenunche, dar ridică vocea:
– Unde este comandantul Fan al Gărzii Yulin? Doresc să stau de vorbă cu el!
Generalul în purpură, care îl însoţea pe Împărat, rămase uimit şi izbucni:
– În faţa Împăratului îndrăznești să vorbești așa?
Chiar atunci se produse o agitaţie în spate. Împăratul se întoarse şi zări o unitate de cavalerie apărând dinspre lateralul muntelui. Însă nu purtau armura purpurie a Gărzii Yulin. Fără să stea pe gânduri, ordonă:
– Opriţi-i!
Garda Yulin se puse în mișcare, dar generalul ridică doar uşor mâna. Imediat, o trupă de cavalerie din spate năvăli înainte, iar infanteria care îi urma blocă rapid calea Gărzii Yulin.
– Nesimțiților! Voi trădați și voi? – Împăratul începu să tremure. Chipul i se făcu alb ca varul şi făcu câţiva paşi înapoi. Garda Yulin se adună repede în jurul lui, formând un cerc de protecţie.
– N-am îndrăzni, – zâmbi rece generalul, văzându-i panica. – Prim-ministrul cel bătrân ne-a ordonat să venim să vă protejăm și să vă escortăm înapoi la capitală pentru a prelua conducerea situaţiei.
– Vă poruncesc să-i arestaţi pe toţi trădătorii! – urlă Împăratul, recăpătându-şi puţin sângele rece, dar neputându-şi stăpâni furia. – Ce mai aşteptaţi? Mişcaţi-vă!
Era a doua oară când călăreau împreună. Yi Xiao, epuizată, îşi cuprinse braţele în jurul taliei lui Feng Suige, ascunzându-şi faţa în pieptul lui.
Dacă nu s-ar fi întâlnit… dacă nu s-ar fi căsătorit… dacă n-ar fi ajuns împreună în Jin Xiu…
– Femeie nesăbuită… – Auzi vag glasul lui Feng Suige. Ridică instinctiv capul – da, vorbea.
În zgâlţâiala năvalnică a galopului, glasul lui părea sfărâmat, dar fiecare cuvânt i se întipărea în suflet.
– Tot acest avânt al tău nu ajută cu nimic… N-ar fi fost mai sigur să rămâi pe munte? Poate ai fi scăpat…
– Dacă trebuie să murim… – Yi Xiao îşi întoarse cu greu capul, încercând să privească în urmă. – Prefer să mor pe câmpul de luptă. Crezi că putem sparge cercul?
– E greu… – zâmbi amar Feng Suige. – Spune-mi, crezi că ne vor îngropa împreună?
Râse încet, dar deodată strigă:
– Ce face Împăratul Sfânt?
– Ce s-a întâmplat? – întrebă Yi Xiao, încercând să se răsucească, dar alunecă brusc şi căzu de pe cal. – Yi Xiao!
Feng Suige strigă după ea, dar mâna nu i se întinse la timp. Putea doar să privească neputincios cum se rostogolea spre pământ. Ofițerul călare din apropiere trase cu putere de frâu, dar forţa galopului era prea mare și calul trecu înainte.
Printre strigătele de groază, Xia Jingshi, aflat la doar o jumătate de lungime de cal în urmă, sări din şa. O prinse pe Yi Xiao, ameţită de cădere, şi se rostogoli împreună cu ea deoparte, evitând copitele calului.
Nu era rănită…
Xia Jingshi răsuflă uşurat şi întrebă încet:
– Eşti bine?
La auzul vocii lui, Yi Xiao ridică instinctiv privirea şi întâlni ochii lui blânzi, plini de grijă. Rămase o clipă înmărmurită.
În acelaşi timp, Feng Suige, care reuşise să-şi oprească calul, se întoarse în grabă. Sări din şa şi alergă spre ei.
– Cum e? A păţit ceva?
Trupul lui Xia Jingshi se încordă. Îi dădu drumul.
Yi Xiao abia se ridică în picioare, că Feng Suige o trase imediat în braţele lui.
– Era să-mi dai sufletul din trup…
– Mâinile îmi erau slăbite după căţărat, de aceea n-am reuşit să mă ţin şi am căzut, – mormăi Yi Xiao, aruncând o privire spre Xia Jingshi, care primea frâiele de la un ofiţer întors din faţă. Clipi şi zâmbi uşor, cu vinovăţie. – Îmi pare rău. Trebuia să spargem cercul, şi din cauza mea toţi s-au oprit…
– Dacă ştiam de la început cât eşti de agitată, ţi-aş fi legat o funie de mine, să nu mai fugi. Dar… – Feng Suige îşi ridică bărbia, arătând cu privirea spre spate – acum se pare că nu mai au timp să se ocupe de noi…
Vrei să continui cu următorul fragment?
