– Te-au lăsat să vii singură după noi? zâmbi pe jumătate Împăratul Sacru. – Tsk, să încerci să aduci înapoi două persoane de una singură… oare chiar ești atât de capabilă, sau…?
– Nu e nevoie ca Înălțimea Voastră să vă îngrijorați, spuse Yi Xiao, aruncând o privire spre Feng Xiyang, al cărei chip era greu de citit. – Cât despre ea, încotro vrea să meargă e treaba ei. Eu am nevoie doar ca Înălțimea Voastră să vină cu mine.
– Vai, ce cuvinte dureroase. O urăști atât de mult?
Pe măsură ce Yi Xiao se apropia, Împăratul Sacru părea că vrea să păstreze o atitudine relaxată, dar făcu, totuși, un pas înapoi. Tocmai acel pas îl făcu să-și piardă echilibrul. Cu un oftat scurt, se prăbuși pe spate.
Yi Xiao se repezi înainte să-l prindă, iar Feng Xiyang, din reflex, se întinse după mâneca Împăratului.
În acea clipă de haos, Yi Xiao surprinse un zâmbet rece pe colțul buzelor împăratului. Un semnal de alarmă îi străbătu inima și ezită o fracțiune de secundă.
Brusc, corpul lui Feng Xiyang se răsuci în față, apoi fu azvârlit spre Yi Xiao cu o forță neașteptată. Împăratul folosi acest balans pentru a se rostogoli cu și mai mare viteză pe pantă.
Deși Yi Xiao fusese într-o oarecare măsură pregătită, nu anticipase o asemenea manevră. Nu mai avu timp să-și retragă sabia – lama ascuțită, care îl însoțise pe Feng Suige în atâtea bătălii, străpunse spatele lui Feng Xiyang, pătrunzând până la mâner.
Yi Xiao încremeni. Lumea întreagă păru să se cufunde în tăcere.
Feng Xiyang ridică amețită o mână, ca și cum Împăratul s-ar fi aflat încă în fața ei. După o clipă, o coborî ezitant și atinse cu vârful degetelor vârful sabiei ce ieșea din piept. Era reală.
Nu era vis. Tuși ușor și scuipă sânge în palmă. Era cald – deci era real.
Așa cum se așteptase, era un drum fără întoarcere. Xiyang zâmbi amar. Până la urmă, nu reușise să se întoarcă.
Transpirația rece de pe fruntea lui Yi Xiao se amesteca cu sângele care curgea printre degetele lui Feng Xiyang și se scurgea pe pământ. Iarba uscată a toamnei târzii era acum pătată cu roșu aprins.
– Trebuie că ești fericită, spuse slab Feng Xiyang, sprijinindu-se de o piatră mare și tușind sânge. – Dacă mor, poți să te întorci la el.
– Dacă mai scoți un cuvânt, te las lată, mormăi Yi Xiao printre dinți, fără să slăbească strânsoarea. – Ar trebui să fie cineva prin apropiere. Apasă pe rană, eu mă duc…
– Nu mă lăsa, spuse Feng Xiyang cu o forță neașteptată, apucându-i mâneca. – Fu Yi Xiao, pentru fratele meu… poți să-mi promiți un singur lucru?
– Zi-l repede, răspunse Yi Xiao, privind anxioasă în josul muntelui. Timpul se scurgea. Ce avea de făcut?
– Nu mai apuc. Vreau doar să-l mai văd o dată, rosti Xiyang, cu o privire limpede, dar tot mai stinsă. – Te rog… du-mă la el.
Yi Xiao ezită, observând cum buzele lui Xiyang deveneau tot mai palide din cauza sângerării. În cele din urmă, oftă adânc.
– În afară să te iau în spate, nu-mi vine nicio altă idee să te urc. Dar trebuie să scot mai întâi sabia…
Nu era sigură că trupul ei slăbit va rezista.
– Pot îndura, închise Xiyang ochii. – Te rog…
Mai aveau ceva drum până sus. Spatele hainei cenușii-verzui a lui Yi Xiao era acum pătat cu roșu închis.
– Aproape am ajuns – jos din munte, apoi e un oraș aproape. Trebuie să găsim un doctor acolo, spunea Yi Xiao, epuizată, dar încercând să o țină trează. – Când va începe lupta, te voi apăra. Nu-ți face griji…
– N-ai de ce să te simți vinovată și nici nu-ți voi mulțumi, rosti brusc Feng Xiyang, care fusese tăcută tot drumul. Vocea îi era slabă, dar limpede. – Îmi pare doar rău pentru el. De fapt, știam de mult că așa se va sfârși. Doar că… nu puteam accepta.
Yi Xiao fu surprinsă, dar o întrerupse sec:
– Păstrează-ți scuzele pentru Înălțimea Sa. Eu vorbesc doar ca să te țin conștientă.
Dar Xiyang continuă, ca și cum n-ar fi auzit:
– Întotdeauna am vrut să mă întorc în Xu Sha… dar mi-a fost rușine. Râse încet și scuipă iar sânge peste umărul pătat al lui Yi Xiao. – Nu știi cât de mult am vrut să văd deznodământul. Să câștigăm, să pierdem… doar să văd ce se întâmplă…
Yi Xiao o ascultă în tăcere, grăbindu-și pașii.
După un timp, Xiyang își ridică greoi capul și privi spre vârful apropiat al muntelui. Murmură:
– E timpul să mă întorc.
În acel moment, Feng Suige și Xia Jingshi erau în tabăra din față, alături de majoritatea soldaților, cioplind țăruși de lemn. Ceilalți soldați îi transportau în jos, ca să întărească palisada.
Dintr-o dată, străjerul de pe culmea din spate trase semnalul de alarmă. Feng Suige se ridică brusc, iar Xia Jingshi lăsă uneltele.
– Vin și eu…
N-apucă să termine fraza că un strigăt răgușit răsună de pe coama muntelui:
– Comandant Fu!
– Yi Xiao… Yi Xiao! Fără să mai țină cont de nimic, Feng Suige și Xia Jingshi fugiră spre spate.
Părea un vis. În acel peisaj visător, Yi Xiao, acoperită de sânge, alerga spre ei. Nu – se aruncă direct în brațele lui Xia Jingshi, fără să-i arunce o privire lui Feng Suige.
Instinctiv, acesta se repezi înainte, voind s-o oprească, să afle cum ajunsese în halul acela. Dar Yi Xiao îi împinse mâna cu forță.
– Vino, îi spuse lui Xia Jingshi cu urgență, apoi fugi alături de el, mână în mână, ca doi îndrăgostiți.
Firește că îi urmă urmă, doar ca să vadă, în pădure, o scenă și mai dureroasă. Xiyang zăcea pe o pătură de pâslă, la fel de plină de sânge ca Yi Xiao.
Văzu cum Xia Jingshi se lăsă încet în genunchi și întrebă blând:
– Ce s-a întâmplat?
– Eu… răspunse Yi Xiao, cu glas stins.
Dar Xiyang își deschise ochii și-l întrerupse, deși abia mai respira:
– Nu ea… a fost Împăratul Sacru…
Feng Suige păși atunci, cu vocea tremurând:
– Xiyang… tu ești?
– Da, spuse Yi Xiao cu o respirație adâncă.
Dar ochii lui Feng Xiyang îl căutau doar pe Xia Jingshi. Încercă să-și ridice mâna, să-i atingă poala hainei. Xia Jingshi ezită, apoi îi luă mâna în a lui, șoptind:
– Nu-ți face griji, vei fi bine.
– Știu, spuse Xiyang cu greutate. Deși voia să se abțină, o lacrimă i se rostogoli. – Poți să mă ierți? Am vrut atât de mult să recâștig ce am pierdut…
– Xiyang… vocea lui Feng Suige tremura. – Cum s-a ajuns aici?
– E pedeapsa, spuse ea cu un zâmbet amar. – Frate… când te vei întoarce de data asta… mă iei cu tine? Dar lasă-mă întâi să mă odihnesc în Grădina Pictată cu Apă, altfel tata se va îngrijora…
Ochii lui Feng Suige se înroșiră. Forță un zâmbet:
– Nu-ți face griji, te duc înapoi în Xu Sha. Am niște jad negru la mine, merg să-l aduc…
Feng Xiyang zâmbi slab, apoi își întoarse din nou privirea spre Xia Jingshi.
– Dacă ți-e dor de mine… trimite-mi un mesaj. Am să mă întorc.
Xia Jingshi încuviință.
În depărtare, se auzeau slab tobele de război.
– Au ajuns, spuse Yi Xiao, care tăcuse tot acest timp, cu glas scăzut.
