După ce coborâră Muntele Wei și își reumplură burdufurile cu apă la pârâul de la poale, Feng Xiyang fu pusă să călărească în continuare cu Yi Xiao. Iapa care o purtase până atunci îl ducea acum pe Împăratul Sacru, legat strâns, însoțit îndeaproape de ofițeri ai armatei Jinxiu, călărind în urma lui Xia Jingshi. Feng Xiyang părea să fi înțeles gravitatea situației, iar trupul ei, legat de spatele lui Yi Xiao, nu mai exprima respingere sau ostilitate. Feng Suige lăsase deoparte și el atitudinea glumeață. După ce reorganiză formația pentru marș de război, trupele porniră în galop.
Vântul de munte le şuiera pe la obraji. Steagul violet al Gărzii Imperiale se fâlfâia în vânt, la fel ca poalele veșmintelor. Inima lui Yi Xiao părea că vrea să-i sară din piept odată cu fiecare hurducătură a calului. Sângele îi clocotea cu o chemare tăcută și disperată:
– Mai repede… mai repede… mai repede…
Pe măsură ce cerul se întuneca, Yi Xiao își încleștă dinții și ridică biciul, lovind cu putere în flancul calului. Animalul, deja epuizat și plin de spumă, necheză dureros, dar nu își mări viteza. Înainte ca a doua lovitură să cadă, Xia Jingshi o opri cu o voce joasă:
– Și dacă-l omori, tot nu ajută. La ce bun?
Yi Xiao își trase biciul înapoi, furioasă:
– Se pare că nu vom ajunge până în zori. Cine știe când vom mai putea schimba caii…
– Nu e nevoie, zâmbi Xia Jingshi. – Lasă așa.
Înainte ca Yi Xiao să înțeleagă ce voia să spună, Xia Jingshi chemă ofițerii și trase de frâu, oprindu-și calul.
Feng Suige trase calul înapoi, surprins. Xia Jingshi și oamenii săi se retrăseseră deja spre marginea drumului, luând cu ei pe Împăratul Sacru. Văzându-l că se uită înapoi, Xia Jingshi rosti calm:
– Prințule Feng, ce-ar fi să ne despărțim aici?
Feng Suige încruntă sprâncenele și întrebă apăsat:
– Ce vrei să spui?
– Înălțimea Ta, ce faceți? strigă și Yi Xiao.
– Dacă o ținem tot așa, n-o să scape nimeni, evită Xia Jingshi privirea lui Yi Xiao și aruncă o privire către Împărat, ca și cum voia să ascundă ceva. – Cu el aici, Garda Imperială nu va îndrăzni să acționeze pripit.
Feng Suige îl privi lung, apoi zâmbi cu înțeles:
– Deci, ca să te salvezi pe tine, ești dispus să-ți abandonezi tovarășii?
Înainte ca Xia Jingshi să poată răspunde, un ofițer izbucni furios:
– Înălțimea Sa nu e un om de felul acela!
– Atunci, interveni Feng Suige cu nepăsare, – înseamnă că eu sunt omul acela, nu-i așa?
Tăcerea se lăsă brusc peste toți.
Văzând cum ofițerul își pleacă rușinat capul, zâmbetul lui Feng Suige dispăru. Strigă:
– Spuneți-le celor din Jinxiu: noi, bărbații din Su Sha, suntem oameni de felul acela?
– Nuuu! răsună răcnetul a peste o sută de soldați, ecoul prelungindu-se prin vale.
– Foarte bine. Să mergem mai departe, spuse Feng Suige ridicând o sprânceană, gata să întoarcă frâul, când Xia Jingshi îl opri brusc:
– Așteaptă…
– Înălțimea Ta, strigă Yi Xiao cu o solemnitate rară pe chip, – la cât s-a spus deja, nu mai e potrivit să refuzați, nu?
– Până și Yi Xiao a învățat să facă pe severa și să mustre oamenii, zâmbi neputincios Xia Jingshi. – Voiam doar să spun că la câțiva li depărtare e o colină mai izolată. Dacă ne grăbim, mai avem timp să ridicăm niște lucrări defensive. Putem rezista acolo câteva zile fără probleme.
La miezul nopții, torțele se aprinseră la poalele muntelui.
Auzind alarma, Yi Xiao se rostogoli de pe rogojină și se ridică:
– Au venit!
Feng Suige o opri:
– Dormi liniștită. Mă duc eu.
Afară, în spațiul curățat de lângă palisadă, Xia Jingshi stătea privind în jos. Fără să se întoarcă, răspunse la saluturile soldaților care treceau:
– E posibil să trimită iscoade pe munte imediat. În seara asta, trebuie să fim și mai precauți.
Feng Suige aruncă o privire în jos și spuse cu nepăsare:
– Înainte să urce, de ce să nu trimitem noi pe cineva la ei, să stea de vorbă?
– Plănuiești să negociezi? întrebă Xia Jingshi întorcându-se spre el.
– De fapt, nu e treaba mea. Totul depinde de tine… A, și în privința acelui lucru – cum ai hotărât? Sau ai să-mi spui că încă eziți?
Văzând că Xia Jingshi tace, Feng Suige își scărpină capul, iritat:
– Asta n-am înțeles niciodată. Sunt unii fără nicio calitate, dar se târăsc cu disperare către acea poziție. Iar tu, care mai ai doar un pas, refuzi s-o faci.
Se opri, îl privi cu bănuială:
– Ai vreo problemă la cap?
– Nu, răspunse Xia Jingshi cu fața impasibilă.
– Ha, râse Feng Suige sec. – Atunci să fie că eu am o problemă?
– Posibil, zise Xia Jingshi, părând să nu mai vrea să continue. Arătă spre locul unde se adunau torțele:
– Acolo trebuie să fie cortul comandantului. Dacă ai fi tu la comanda lor, ce ai face acum?
Feng Suige deveni serios. După o clipă de gândire, răspunse simplu:
– Pe de o parte, aș liniști oamenii de pe munte și aș încerca să-l salvez pe Împărat nevătămat. Pe de alta, aș ridica defensiva, ca să nu ne spargă linia sau să cheme întăriri.
Xia Jingshi încuviință ușor:
– În punctul ăsta, vor prioritiza siguranța Împăratului. Așa că pe termen scurt, nu vor îndrăzni să facă mișcări mari. Dar vor rămâne în gardă față de Lu – nu ne vor lăsa să stăm liniștiți și să așteptăm întăriri.
– Înțeles, își îngustă Feng Suige ochii, meditând. – Tu ești din Jinxiu și îi cunoști mai bine. Crezi că cei de jos sunt mai înclinați să-l sprijine pe tine sau pe nefericitul legat în spatele nostru?
– Garda Imperială Jinxiu poartă violet și se ocupă de apărarea capitalei, dar, în esență, sunt oamenii Împăratului, oftă Xia Jingshi. – Pentru ei, să-l ții pe Împărat ostatic e o trădare gravă…
– Spune direct că-l sprijină pe el, zise Feng Suige, nemulțumit, începând să priceapă. – E complicat… Ei bine, dacă tot am fost târâți în asta, pare greșit să nu ne băgăm.
Se aplecă spre Xia Jingshi și spuse încet:
– Cu Împăratul răpit și nobilii în haos, nu oricine poate curăța mizeria asta. Spune-mi, când va veni momentul…
Xia Jingshi îl privi alert, în ochi. După câteva clipe de tăcere, zâmbi amar:
– De ce vrei cu atâta încăpățânare să mă forțezi să fac acel pas?
– Ce pas? zâmbi Feng Suige, dând un pas înapoi. – Ai avut o noapte grea. Mâine preiau eu.
