Privind în jos, spre mulțimea de priviri neîncrezătoare, Împărăteasa Mamă continuă, cu un aer molatec:
– Decretul Împăratului defunct mi-a fost încredințat când a căzut grav bolnav și este păstrat în siguranță în apartamentele mele, disponibil oricând pentru verificare… Când și unde a obținut Marele Cancelar această copie a decretului?
Bătrânul cancelar scuipă cu dispreț:
– Destul cu această mascaradă! Vrei doar să trimiți pe cineva să împrăștie vestea, nu-i așa? Nici să nu îndrăznești!
Împărăteasa Mamă, vizibil iritată, rosti cu reproș:
– De ani de zile îmi pui piedici. Te-am trecut cu vederea din respect pentru vârsta ta, pentru statutul de mare demnitar din domnia anterioară și pentru meritele tale. Dar ai întrecut măsura – mă calomniezi deschis în fața curții! Dacă nu poți aduce dovezi pentru acuzațiile de astăzi, nu vei scăpa ușor!
– Dovezi? rânji bătrânul cancelar. Chiar dacă aș avea, ai găsi o cale să răstălmăcești totul, nu-i așa?
Se întoarse spre ceilalți demnitari și întrebă tare:
– Își mai amintește cineva ce veste a venit din palat înainte ca Împăratul să treacă la cele veșnice?
Un freamăt străbătu sala. După o clipă, cineva răspunse în șoaptă:
– Că al Doilea Prinț s-a retras din succesiune, nu-i așa?
– Adevărat! încuviință bătrânul cancelar. Al Doilea Prinț de atunci, actualul Rege din Zhenna, a anunțat brusc că nu mai dorește să lupte pentru titlul de moștenitor. Împăratul intenționa să-l numească prinț moștenitor. După apariția acelei vești, Împăratul l-a chemat de urgență, dar nu a reușit să afle motivul retragerii. La ceas de seară, m-a convocat împreună cu alți patru demnitari pentru un consiliu secret în palat. În cele din urmă, a hotărât să-l desemneze moștenitor pe Regele din Zhenna și mi-a ordonat să redactez imediat un edict în acest sens.
– După audiența de a doua zi, am prezentat schița edictului. Împăratul a făcut câteva modificări și a propus trimiterea celorlalți prinți în regiunile de frontieră ca guvernatori. Am revizuit documentul în cancelaria imperială, l-am transcris personal pe pergamentul edictului, iar Împăratul și-a aplicat sigiliul, rosti bătrânul, răsuflând greu. Planul era ca edictul să fie anunțat la ședința de curte următoare. Dar în zori, s-a răspândit vestea că Împăratul este în agonie. Când am sosit, nu mai putea vorbi, dar încă a avut tăria să-mi încredințeze edictul. Iar afară, în acea clipă, actuala Împărăteasă Mamă anunța deja curtea că, la porunca verbală a Împăratului, cel de-al Cincilea Prinț – care atunci nu se remarca în mod deosebit – fusese desemnat moștenitor și urma să preia temporar treburile statului.
Curtea izbucni într-un vacarm.
În mijlocul rumoarei, Consorta Împăratului părea pierdută, uitându-se când la demnitari, când la Împărăteasa Mamă. Aceasta din urmă își păstra expresia impenetrabilă și rosti, rar:
– Împăratul a avut mereu mari speranțe pentru al Doilea Prinț, dar s-a dovedit o dezamăgire. E firesc ca Împăratul să fi căzut la pat din pricina mâniei. Să faci o întreagă epopee din asta – era de așteptat de la Marele Cancelar. Îți înțeleg însă frustrarea. Dacă-mi amintesc bine, nu cumva ai fost tu dascălul luminat al celui de-al Doilea Prinț?
– Vrăjitoare nerușinată! strigă bătrânul, cu o furie înverșunată. Nu vreau să mă cert pe seama poruncii verbale, dar răspunde-mi la asta: când Împăratul era pe patul de moarte, abia respirând, cum a fost redactat edictul final?
– Vârsta te face să-ți pierzi memoria, răspunse calm Împărăteasa Mamă. Ai uitat că eu am fost cea care l-a vegheat zi și noapte în ultimele zile? Edictul i-a fost dictat într-un moment de luciditate, iar eu i-am transcris cuvintele. Sigiliul a fost aplicat de mâna Împăratului, de aceea impresiunea e atât de slabă – se poate observa clar pe pergament.
– Acel edict, cu excepția înlocuirii numelor Prinților, este identic cu ce am redactat eu. Cum explici asta?
– Să explic? Zâmbetul Împărătesei Mame deveni batjocoritor. Când edictul a fost proclamat, conținutul său a devenit cunoscut în toată lumea. Acum pretinzi că l-ai scris tu – cine poate dovedi?
La auzul acestor cuvinte, câțiva oficiali favorabili Împărătesei Mame interveniră:
– Vorbele singure nu pot fi luate drept dovadă. Împărăteasa Mamă are dreptate.
Bătrânul cancelar tremura de furie, aruncând priviri înveninate către cei ce vorbeau. Scoase din mânecă un sul îngălbenit de timp și îl ridică deasupra capului.
– Încă mai am schița edictului…
Nu apucă să termine, căci fu întrerupt de un hohot de râs. Unul dintre oficialii loiali Împărătesei păși înainte și-i arătă batjocoritor cu degetul:
– Dacă mă duc acasă, copiez edictul imperial pe o hârtie veche și-l aduc aici, înseamnă că edictul e scris de mine, nu? Ha ha…
Râsul i se frânse brusc când bătrânul cancelar desfășură lent pergamentul.
Pe marginile îngălbenite ale hârtiei, printre rândurile negre, se puteau distinge clar adnotări roșii – o succesiune de caractere inconfundabile, scrise de mâna Împăratului defunct.
Fața Împărătesei Mame se albă ca varul.
Înainte ca cineva să reacționeze, mai mulți demnitari în vârstă se grăbiră să examineze pergamentul. Îl treceau din mână în mână cu chipuri grave, iar tăcerea se așternu atât de adânc încât se putea auzi foșnetul hârtiei.
– Este scrisul de mână al Împăratului… rosti un bătrân, izbucnind în lacrimi. Este…
Tot mai multe priviri se ridicară către tronul de sus, ațintite asupra chipului Împărătesei Mame – pline de îndoială, ură, mânie și teamă.
– Cum poate exista o femeie atât de crudă pe lume! strigă bătrânul cancelar, arătând cu degetul. L-ai ucis pe Împăratul defunct, apoi ai ars-o de vie pe Concubina Xuan în apartamentele ei și ai mințit că s-a sinucis din durere. Știi că, înainte ca porțile palatului să se închidă, Concubina Xuan, îngrijorată pentru al Doilea Prinț, trimisese un sol la reședința mea, rugându-mă să o întâlnesc la răsărit? Ești lipsită de suflet…
Împărăteasa Mamă rămase nemișcată pentru o clipă, apoi își recăpătă treptat cumpătul. Își ridică capul cu mândrie și rosti:
– Toate acestea sunt doar presupuneri și calomnii. În lipsa Împăratului, chiar credeți că puteți răsturna lumea?
Tăcerea dinainte se transformă în zgomot. Demnitarii se împărțiră rapid în tabere – unii îl susțineau pe cancelar, alții pe Împărăteasa Mamă, iar unii propuneau aducerea de urgență a Împăratului Sheng și a Regelui din Zhenna pentru a decide soarta țării. Pe măsură ce tensiunile creșteau, unii ajunseră să se îmbrâncească, iar sala fu cuprinsă de haos.
Împărăteasa Mamă zâmbi rece și îi făcu un semn Consortei Împăratului, care înțelese și începu să se retragă discret.
– Unde crede Consorta că merge? bubui deodată o voce, reducând sala la tăcere. Era Generalul Păzitor, în armură. Păși înainte, urcă fără ezitare treptele de jad și porunci tare:
– Ajunge cu vorbele! Prindeți-i pe toți!
Mai mulți comandanți tineri îl urmară în grabă.
Împărăteasa Mamă se făcu lividă, încremenind.
Slujnicele și eunucii de pe platformă tremurau, încercând să-i oprească pe militari. Consorta, rezemată de un paravan din jad aurit, izbucni:
– Vreți să vă răsculați?!
Din mulțime se auziră voci:
– Nu puteți face asta! Dacă se întâmplă ceva…
– Nu există dacă! răcni Generalul. Dacă va fi vreo pedeapsă, mi-o voi asuma singur!
