În timp ce Xia Jingshi rămânea în picioare cu o expresie solemnă, Feng Suige părea profund tulburat. Înțelesese că aceasta era cea mai mare îngăduință și concesie pe care Xia Jingshi i-o putea oferi. Tocmai când crezuse că Xiyang avea să accepte imediat, Feng Xiyang, sprijinită de el, se foi neliniștit și își ridică chipul:
– Atunci… poate soțul meu să-i promită mai întâi lui Xiyang un singur lucru?
– Ce anume? – întrebă Xia Jingshi. – Spune-mi. Dacă este posibil, voi face tot ce pot.
– Promite-mi mai întâi, – stărui Feng Xiyang. – E ceva simplu, soțul meu sigur poate face asta.
Xia Jingshi se încruntă abia vizibil. Nu refuză pe loc, dar nici nu încuviință. Văzând asta, Feng Suige interveni repede cu un zâmbet:
– După atâta timp în care nu te-am văzut, Xiyang, ai devenit tare mofturoasă. Spune întâi ce e, să audă și Fratele Regal ce lucru „simplu” ți se pare atât de important.
Xiyang păru copleșită de grijă, apoi își plecă privirea și rosti încet:
– Te rog… Soțul meu să nu se mai întâlnească niciodată cu Fu Yixiao. Să nu mai aibă nicio legătură cu ea…
– Xiyang, – o dojeni ușor Feng Suige, – ești prea capricioasă.
– Nu sunt! – se ridică brusc Feng Xiyang, strigând: – Nu credeți că toate greutățile prin care am trecut sunt din cauza ei?
Înainte ca Feng Suige să răspundă, Xia Jingshi vorbi cu răceală, accentuând fiecare cuvânt:
– Greșești. Totul este din cauza ta.
Feng Suige rămase înmărmurit, iar Xiyang îl privi înmărmurită, cu ochii măriți. După mult timp, întrebă cu o voce tremurândă:
– Din cauza mea?
Xia Jingshi o privi o clipă, apoi zâmbi ușor:
– Nu are rost să mai spunem nimic acum. Poți considera ce-am spus ca fiind din supărare, dar nu pot accepta cererea ta.
Făcu o scurtă pauză, apoi continuă:
– În plus, nu crezi că ceea ce ai cerut e de-a dreptul lipsit de respect?
Timp de o clipă, aerul din încăpere păru înghețat.
– Au sosit, au sosit! – se auzi de afară, în timp ce pași grăbiți se apropiau. Gărzile din fața reședinței intrară în fugă.
– Tânăra Soție s-a întors în siguranță.
Xia Jingshi nu zise nimic și ieși direct. Feng Suige o bătu ușor pe Xiyang pe umăr, liniștitor, apoi se ridică.
– Mai bine te odihnești puțin. Vom pleca în curând.
– Frate Regal… – chemă Feng Xiyang înmărmurită. – Eu doar…
Feng Suige se opri din pași și oftă:
– Vorbește cu el cum trebuie după ce ieșim din Jinxiu. În această privință, Fratele Regal nu te poate ajuta.
– Alteță! – Când Xia Jingshi ajunse în curtea din față, Ning Fei, abia eliberat din căruța de prizonieri, alergă cu bucurie spre el. Tocmai când voia să îngenuncheze, Xia Jingshi făcu un pas înainte și îl sprijini, zâmbind:
– Nu-i nevoie să te închini. Păstrează-ți puterile.
Ning Fei zâmbi larg, îl măsură din priviri și îl bătu cu nonșalanță pe umăr, acolo unde își ținea mâna:
– Alteța Ta arată chiar bine în hainele astea!
Feng Suige, care venea imediat în urma lui, nu apucă să-l oprească. Palma mare a lui Ning Fei căzuse deja pe trupul lui Xia Jingshi. Poate că atingerea îi zgâlțâise rana, fiindcă Xia Jingshi tuși ușor, ducându-și mâna la piept și făcând un pas înapoi.
– Ning Fei! – strigă Yixiao, cu chipul palid, alergând din spate. – Cum poți fi atât de imprudent…
Xia Jingshi ridică imediat mâna și o opri din vorbă:
– Nu e nimic. Doar că mi-am pierdut puțin suflul.
Privi către subordonații săi care se adunau în jur. Deși fuseseră întemnițați câteva zile, în afară de hainele mototolite, păreau viguroși. Se simți ușurat și spuse:
– Odihniți-vă puțin și pregătiți-vă. Vom pleca în curând.
Straja de noapte de pe zidurile cetății tocmai se schimbase. Soldații proaspăt sosiți bombăneau în drum spre colțul ferit de vânt al porții:
– Ticăloșii dracului, cred că pot să-și bată joc de mine doar fiindcă sunt nou, huh? Ptiu! Lasă că, dacă mă avansează vreodată, le arăt eu… Hei, dacă voi chiuliți, chiulesc și eu!
Se strecură nervos în umbră, găsindu-și o poziție cât de cât comodă. Tocmai când era pe cale să închidă ochii, fu trezit de sunete ce veneau dinspre drumul palatului. Nedumerit, își deschise ochii.
Odată cu vuietul, două felinare imperiale apărură la capătul întunecat al străzii, deschizând drumul unei procesiuni de care și cai care se apropiau. Soldatul se holbă la cel care ținea felinarul din față, frecându-și ochii neîncrezător, apoi îi frecă din nou. Nu se putu abține și murmură:
– Un eunuc?
O bănuială îi fulgeră prin minte și sări din umbră, alergând până la marginea drumului imperial, unde căzu în genunchi.
Un cal vânjos, cu un ofițer militar în șa, se desprinse din mulțime și veni până lângă el. Ofițerul grăi cu aroganță:
– Ce se întâmplă? Nu s-a spus că Majestatea Sa va părăsi cetatea și că porțile trebuie deschise la această oră?
La auzul numelui Împăratului, soldatul simți un fior rece, dar chiar nu știa nimic despre asta. Răspunse cu o figură amărâtă:
– Subordonatul nu știe nimic. Poate că tura de dinainte a uitat să ne anunțe. Eu…
Ofițerul pufni:
– Destul cu palavrele. Deschide poarta repede, și gata. Dacă mai întârzii și-l superi pe Împărat, la anchetă tu vei fi primul pedepsit!
– Da, – răspunse soldatul respectuos, bătându-se cu fruntea de pământ. Se ridică și făcu câțiva pași, dar se opri brusc și se întoarse, privindu-l atent pe ofițer:
– Domnule, nu vă cunosc. Sunteți și dumneavoastră numit recent? Nu era Comandantul Miu cel care trebuia să fie de gardă în cetatea interioară în această noapte? De ce nu-l escortează el pe Împărat?
– Cum îndrăznești! – strigă ofițerul. – Paza cetății interioare nu te privește pe tine!
Soldatul devenea tot mai neliniștit, dar ceva nu-i dădea pace. Se înclină, forțând un zâmbet:
– Nu vă supărați, domnule. Deschiderea porților noaptea e o chestiune serioasă. Eu sunt prea mic pentru o decizie atât de mare… Vă rog, așteptați puțin. Urc pe zid și…
– De ce întârziem?! – o voce nemulțumită se auzi din alai, întrerupându-l. Soldatul încremeni. Ofițerul sări din șa, alergă la prima trăsură mare și căzu în genunchi:
– Majestatea Voastră, au fost probleme cu schimbul de gardă din cetatea exterioară. Soldatul de veghe nu vrea să ne lase să trecem…
– Oh? – se auzi foșnetul veșmintelor din trăsură. Un slujitor sprinten ridică imediat perdeaua. Lumina caldă a felinarului scăpă dinăuntru, luminând veșmântul imperial de mătase galbenă, care strălucea în noapte.
– Majestatea Sa!
Toate îndoielile soldatului se spulberară. Genunchii i se înmuiară și căzu la pământ:
– Mă închin Majestății Voastre! Trăiască Împăratul!
– Destul de îndrăzneț, – rosti Xia Jingshi cu voce joasă. – Ai cutezat să oprești alaiul imperial.
Soldatul rămase nemișcat, cu fața la pământ:
– Majestate, milă! Supusul recunoaște vina…
Xia Jingshi pufni:
– Ajunge. Cel puțin ai fost conștiincios.
După o pauză, porunci:
– Deschideți.
Apoi se trase înapoi în trăsură.
Soldatul zăcea fără suflare, transpirat leoarcă. Parcă trecuse o veșnicie până ce procesiunea porni din nou. Zgomotul roților, tropotul cailor și pașii grăbiți se înșirară pe lângă el, dar nu îndrăzni să ridice capul.
Brusc, un fluierat ascuțit răsună dinspre cetatea interioară. Mai multe săgeți aprinse explodară pe cerul albastru închis, scăldând lumea într-o lumină roșie aprinsă.
Era semnalul de urgență pentru chemarea Armatei Yulin în cetate!
Cetatea interioară era în primejdie!?
