În Valea Norilor, toamna nu era un sfârșit; era o resemnare caldă. Ploaia cădea încet, lăsând în urmă mireasma densă de frunze zdrobite și de iarbă udă. Aerul proaspăt cobora din munte, vindecând parcă tot ce atingea.
În fiecare dimineață, Meiyu scotea bolnavii care puteau merge afară și îi punea să respire aerul limpede de vale. Spunea mereu că vântul curat vindecă mai bine decât jumătate dintre ierburile uscate. Maestra Yulan o lăsa să facă asta, prefăcându-se morocănoasă, dar colțul gurii îi trăda zâmbetul.
Ren’yi rămăsese să se vindece în Casa de Leacuri. Nu stătea degeaba: aducea apă, despica lemne, mătura curtea și îndura în tăcere glumele absurde ale lui Boqin. Uneori îl surprindeai privind spre Meiyu fără să spună nimic, ochii lui de jar fixați pe inocența ei calmă. În alte dăți o tachina doar ca să-i smulgă acel mic zâmbet care nu aparținea Pământului.
Într-o dimineață, când Meiyu intră cu un coș plin de ierburi ude, el ridică sprânceana.
– Câte flori mai omori azi, domniță? Mi-e teamă că distrugi mai mult decât vindeci.
– Atâtea câte trebuie ca să nu mori tu mâine, spuse ea, așezând coșul.
– Deci dacă mor poimâine… e tot meritul tău? Măcar să știu cui las blestemele.
– Nu, atunci e decizia Cerului.
– Și ce-ar fi să-l lași pe Cer să-și vadă de treabă?
Ea râse scurt.
– Dacă l-aș fi ascultat vreodată, n-ai fi ajuns aici.
Maestra Yulan trânti o oală pe masă, ca să-i întrerupă.
– Cerul vă ascultă și vă pedepsește! Destul! Mâna pe muncă!
Boqin izbucni în râs, cu mânecile suflecate:
– Maestră… dacă Cerul pedepsește vorbele, de ce trăiți încă?
Lingura zburătoare a Yulanei îl făcu imediat să tacă.
Zilele treceau una după alta, iar satul se umplea de zvonuri. Fetele chicoteau la fereastră, iar negustorii șopteau că „vindecătoarea din Valea Norilor și străinul cu ochi de jar” sunt sortiți de o soartă veche, mai veche decât muntele. Meiyu pretindea că nu le aude, dar noaptea visa același lucru: un templu scăldat în aur, o lumină arzând între ei, o mână care o prindea de încheietură.
Într-o zi, maestra Yulan îi trimise pe amândoi la râu, să adune frunze rare. Boqin fusese delegat să rămână în casă și să supravegheze cazanul.
– Dacă-l lași singur, arde iar decoctul, spuse Ren’yi, legând o funie la mijloc.
– Nu-l las. Îl pedepsește fumul, zise Yulan, cu satisfacție. Știa perfect că fumul negru este tortura supremă pentru ucenicul ei.
Pe drum, Meiyu mergea în față, iar Ren’yi o urmă, pașii lui calmi răsunând ca un ecou. Frunzele ude trosneau sub tălpi.
– Îți place liniștea? întrebă el.
– Uneori. Alteori, mă sperie.
– De ce?
– Pentru că în liniște aud lucruri pe care nu vreau să le aud. Un gol… ceva ce lipsește și nu știu ce anume.
El zâmbi amar.
– Cum ar fi?
– Că dorul nu e o boală. E o amintire care n-a învățat să moară.
Ren’yi se opri. Deși voia să o tachineze, cuvintele ei îi loviră exact acolo unde era cel mai vulnerabil.
– Sună… dureros de adevărat.
– E doar o vorbă de la maestra Yulan.
– Atunci maestra Yulan e un poet ascuns.
Meiyu îi aruncă o privire scurtă, serioasă.
– Sau o femeie care a pierdut prea mult.
La râu, apa curgea liniștită. Meiyu se aplecă să culeagă frunze, dar o piatră alunecoasă o făcu să-și piardă echilibrul. Ren’yi o prinse de mână, instinctiv și cu o viteză nefirească.
Timpul se opri.
Mâna lui era caldă, prea caldă, o căldură intensă, electrică. Într-o clipă, o imagine o izbi pe Meiyu: cenușă căzând, un templu crăpat, ochiul roșu al lui Qirong.
– Ești bine? întrebă Ren’yi, serios, tulburat.
– Da… doar că… m-ai strâns prea tare, minți ea, retrăgându-și mâna.
Senzația era prea puternică.
El dădu drumul imediat, jenat.
– Iartă-mă. Reflex de om care a pierdut destul.
Ea zâmbi slab.
– Poate că amândoi am pierdut ceva. Doar că nu mai știm ce.
Seara, ploaia se întoarse măruntă, șoptită. Maestra Yulan adormise, Boqin torcea într-un colț, iar Ren’yi și Meiyu rămăseseră singuri la masă. Focul arunca umbre lungi pe pereți.
– Ai să rămâi mult în sat? întrebă ea, rotind o floare de lotus între degete.
– Nu știu. Poate până când ploaia uită de mine.
– Atunci s-ar putea să nu mai pleci niciodată.
– Ți-ar părea rău?
Tăcerea dintre ei dura cât o respirație. O respirație pentru care Cerul ar fi putut opri furtunile.
– Nu știu, spuse ea în cele din urmă. Dar ar fi mai gol dacă ai pleca. Gol pe care nici ierburile nu l-ar putea vindeca.
Ren’yi înclină capul, cu un zâmbet abia vizibil.
– Golul are prostul obicei să se umple cu dor. Și dorul meu e periculos, domniță Meiyu.
Ea zâmbi, fără să poată evita.
– Poate că dorul e singurul lucru care ne ține vii.
Departe, în Templul Fulgerelor, Qirong izbi toiagul în podea. Piatra de cuarț se crăpă sub puterea fulgerului.
– Se apropie. Umbra și Lumina se caută din nou. Conexiunea lor n-a fost distrusă, doar ascunsă! Dacă se unesc, tot ce am ridicat se prăbușește.
Baihua îl privi cu tristețe.
– Poate că zidurile trebuiau să cadă. Poate că am greșit când am crezut că dragostea e o crimă. Noi am creat Umbra, Qirong. Noi am hotărât destinul lor. Vinovăția e a noastră.
Ochii lui Qirong străluciră roșii.
– Atunci cobor. Dacă zeii nu pot opri iubirea, o pot pedepsi. Trimit un vânător. Voi pedepsi Umbra, iar ea nu va mai avea pe cine să caute.
Fulgerul lumină templul, iar Qirong dispăru într-o urmă de ozon și furie.
În Valea Norilor, ploaia se oprește. Flacăra pâlpâie în vatră, aruncând umbre calde pe chipul lui Ren’yi, adormit pe scaun, cu capul sprijinit pe braț. Pare liniștit, dar nu e; micile tresăriri ale respirației îl trădează, ca pe un om care doarme doar cu jumătate din suflet.
Meiyu se apropie cu o pătură. Mâna îi tremură, nu de frig, ci de felul în care îl privește fără să vrea. Prea mult. Prea aproape.
„Ce faci, Meiyu? De ce te uiți așa? E doar un străin… și totuși…”
Se oprește. Îl acoperă cu pătura, cu o grijă pe care nu știe de unde o are. Înțelege că nu e frică, nu e curiozitate. E altceva. Ceva vechi, care o privește drept în piept.
Pentru o clipă rămâne acolo, ascultând liniștea caldă a casei și trosnetul rar al lemnelor din foc.
Închide ochii. El rămâne. Nu se îndepărtează, ci pare și mai prezent.
Atunci își dă seama de adevăr: nu liniștea o sperie, ci faptul că el începe să conteze.
